Capitolul II. Sperietura mortală

O zi de sâmbătă mega plictisitoare. Ghidul meu favorit și-a luat concediu și-a lăsat o tipa chioara, nesuferita, care nici sa s-o plătești nu se sperie, ba chiar liniștește vizitatorii spunând că sunt efecte speciale făcute de șefii ei. Eu! Eu sunt un efect special? Lasă că-i dau eu ei efecte speciale! Ah, și erau așa de multe fătuci care ar fi fugit mâncând pământul dacă le-ai fi suflat în ceafa...
- Ghid enervant, fără pic de respect pentru o persoană de viță nobilă! mârâi și mă uit după ochelarista aia care explică super prost ce e cu acele perdele în camera copiilor. Perdelele alea sunt că sa nu ii ardă soarele pe copii când se jucau în casa. Nu că sa nu-i trezească soarele dimineața. tip în urma ei și mai că îmi venea sa-i torn ceva în cap.
- Calm, Anne, te rog. îmi spune cu mult calm prietena mea. E cam proasta tipa, dar îndura câteva zile, pana revine preferata noastră. Cât are concediu? Sunt sigură că nu va lipsii prea mult. E cam dependentă de slujba asta. Alt venit fata nu are.
- O săptămâna! O săptămâna în care nu putem sa speriem turiștii! O săptămâna! O sa moooooor. O bag pe astalaltă la nebuni, mă jur. M-am săturat să-și bată joc d muncă noastră, cu balivernele ei despre efectele speciale oferite de șefii ei pentru a crea un aer mai mistic conacului. Lasă că îi dau eu ei efecte speciale. De nu o sa poată sa le ducă.  
- Ho, nebuno! îmi spune prietena mea râzând cu foc de mine. Dacă te enervezi, se duce totul pe apa Sâmbetei. O s-o prindem noi la înghesuială. Trebuie. Trebuie să se teamă de ceva. Orice. O chestie cât de mică.
- Am încercat orice. Până și cu gâze. Nimic. Nu se sperie de nimic. Mereu are o explicație logică, care îi ține calmi pe turiști. Nu o suport. Mă calcă pe nervi în ultimul hal. Îmi vine să-i scriu o demisie, să plece odată. continui pe un ton din ce în ce mai iritat.
Mă scotea din sărite mai mult prostia ei, decât faptul că nu se sperie. Fiecare ghid avea un carnet în care erau scrie fix replicile lor. De ce nu-l citea? O durea mâna să care după ea carnețelul acela? Mințea mereu. Frații mei nu au murit din cauza ciumei, au fost omorâți, surorile mele nu au fugit de acasă, au fost răpite de gărzile regelui. Eu nu am murit la naștere. Încă trăiesc. Numai minciuni ieșeau pe gura ei. De ce au angajat-o? Să mă enerveze pe mine? Sau să distrugă castelul? Dacă vor să-mi aducă casa la nivel de ruine, ei bine eu nu o să le permit. Nu pot permite nimănui să-mi distrugă casa, casa pe care o am de sute de ani.
- Sylvia, am o idee! spun rânjind diabolic. De data asta am s-o fac pe nesuferita asta să plătească cu slujba ei.
- Spune, te ascult. Știu că mai rău te enervează când spune minciuni.
- Ce zici, să-i oferim sperietura vieții? Nu-mi pasă că o să-și dea demisia. Vreau să scap de ea. Uite cum facem: eu o să fiu așa-zisul efect, făcând pe fantoma ultimei fiice a contelui. Tu, deghizată în mama mea, apari în spatele ei și o atingi. Va realiza că nu suntem efecte speciale. Servitoarele mele vor devenii surorile mele și vor spune adevărata poveste a lor. Toate trei o știu foarte bine. Când turiști vor afla că a mințit, vor cere la casă să o dea afară. Și cred că și banii înapoi, dar mă pot ocupa eu de asta, astfel încât să nu-i ceară.
- Cum o să faci asta? O să fie nervoși și nu te poți înțelege cu oamenii nervoși.
- O să spun că a fost o scenetă pentru a demonstra că acel ghid minte. Știu ce am de făcut ca să-mi salvez casa. Nu o să las o incompetentă să aducă rușine acestui castel. Trebuie să salvez onoarea familiei mele. E o chestie de principiu. Și de onoare.
- Te înțeleg. Știu cum e. Te ajut cu cea mai mare plăcere. spune zâmbind și mă ia în brațe. Știa mereu cum să mă liniștească și cum să mă facă să pun în aplicare cele mai nebunești planuri cu putință.
Imediat ce începe noul tur al mincinoasei, eu și Sylvia ne pregătim, de fapt, ne lăsăm pregătite de servitoare. Arătam ca acum sute de ani. O fătucă blondă, cu ochii verzi smarald, cu pielea rozacee si cu buzele roșiatice. Mi-era dor să arăt așa. Acum sunt brunetă. Am ochii roșii, iar pielea mea e aproape albă. Tot ce mi-a rămas de atunci e culoarea roșiatică a buzelor, acum intensificată de rujul pe care-l folosesc. Zâmbesc în oglindă. Măcar mă puteam vedea în ele.
Rânjesc și mă aranjez. Eram gata de speriat un ghid care spunea doar minciuni. Îmi ciufulesc părul, ca să par o fantomă cât mai reală cu putință. Mă dau cu rimel pe la ochi, apoi îl întind, să pară că am murit în timp ce plângeam. Pun puțin fard de obraz alb pe față, apoi colorez cu vopsea de fata niște urme, ca și cum aș fi fost arsă de vie. Știam să sperii când era cazul. Și acum cazul e scris cu roșu si e chiar boldat. Când termin ies pe hol. Sylvia arăta ca mama mea, aceeași față blândă și caldă, același zâmbet care mă liniștea, același păr lung și blond. Ce era în plus în peisaj? Un cuțit înfipt în abdomen si trei găuri de la glonțuri. Era absolut de groază. Așa cum trebuia.
- Să-i dăm drumul. Cu cât mai repede o speriem, cu atât mai repede o să revină fata mea favorită. spun zâmbind larg, ca un copil mic. Trebuia să intru în pielea unei fetițe de 10 ani, care a fost arsă de gărzile regale. Cât de greu putea fi? Nu e ca și cum nu m-aș cunoaște, dar tot e greu să îmi amintesc de acele clipe.  
Afișez un zâmbet nevinovat si plec pe holurile castelului. Trebuia să mă ocup de nesuferita aceea de fată. Știam unde trebuie să îi apar în față. Chiar în fața camerei unde „am murit”. Era camera veșnic închisă din castel, camera copilului mort la naștere. Mort pe naiba. Sunt cât se poate de vie. Sunt vie de peste 200 de ani. Ce altă dovadă vrea ca să vadă că sunt vie? Picturile arse de soldați? Bijuteriile furate de soldații germani? Ce vrea femeia asta ca să nu mai zică că am murit la naștere? În fine, îi fac eu felul. O să-și dorească să nu se fi pus cu mine niciodată. Aștept în spatele ușii până îi aud vocea pițigăiată și ascuțită a fetei. Imediat ce începe să vorbească de mine apar în spatele ei, înfricoșând câteva femei din față.
- Spui minciuni despre mine, copilă. Nu am murit la naștere. spun cu o voce seacă și îi apar în față. Noroc că aveam viteză foarte mare și nu eram detectată de ochiul nerafinat. Spui minciuni despre mine și familia mea. Eu am murit arsa în casă. Mama mea m-a ascuns în camera din spatele tău ca să mă apere de soldați. Privește în spate. Vei vedea ca am dreptate. continui pe același ton sec. Sylvia apăruse în spatele ei.
- Fiica mea are dreptate. Minți vizitatorii pe față. Anne nu a murit la naștere. Eu nu am fugit cu regele, soțul meu nu s-a sinucis si a dat foc tuturor din casa, inclusiv lui, surorile Annei nu au plecat cu duci si conți. Eu și soțul meu am murit împușcați de către soldații regelui pentru că deveneam o familie prea influentă în regat. Surorile mai mari ale Annei au murit arse în casă, ca și fiica mea cea mică, de altfel. Rănile de pe mine sunt o dovadă suficientă. Arsurile de pe chipul fiicei mele sunt o dovadă mai mult decât suficientă. Oh, se pare că și ceilalți copii sunt treziți din somnul veșnic, mulțumită ție și minciunilor sale.
Toți turiști se întorc spre hol, unde erau deja cele trei servitoare deghizate în surorile mele. Fiecare dintre ele o privesc pe tipa care făcea pe ghidul cu ură și dispreț.
- Ne faci de râs familia. Spui minciuni despre noi, despre familia noastră, despre acest castel. Nu meriți să fi ghid aici. Nu meriți să intri in acest castel. Nu meriți să privești măcar aceasta locuință. Pleacă de aici. Și nu te mai întoarce. spun toate trei odată și dispar la fel de repede cum au apărut.
Rânjesc și o privesc iarăși sec. Deja tremura ca varga. Toți vizitatorii mârâiau și începuseră să vorbească cum că-și vor banii înapoi. Obiectiv atins. Avea să-și ceară demisia și să plece de aici cu coada între picioare. La cât de albă era, mai avea puțin și leșina. Acum nu mai era așa de curajoasă. Mai trebuia doar să îi conving pe turiști să nu își ceară banii înapoi. Avea să fie ușor dacă îi convingeam că nu sunt o fantomă. Și nu eram o fantomă, deci aveau să mă asculte. Dispar în câteva secunde și mă opresc direct la recepție. Discut cu fetele și le conving că sunt o nepoată de-a proprietarului și am venit să o dau afară mai cu stil pe mincinoasă. Toate încep să sară în sus de fericire și mă iau în brațe. Nici una nu o suporta. Deci am făcut un bine tuturor. Când apar turiștii, două doamne mai în vârstă ne anunță că a leșinat ghidul. Adevărul e că o lăsasem cam palidă în hol. Eh, asta e. era un preț micuț pentru a scăpa de ea.
- Vă rog, nu vă supărați. A fost o scenetă pentru a o convinge să-și dea demisia. Am primit foarte multe reclamații din cauza ei. Vă rugăm, nu cereți banii înapoi. Imediat ce va pleca domnișoara, vă voi fi eu ghid și vom reface turul. spun umil și reușesc să-i potolesc. Din păcate, mincinoasa pleacă cu targa direct la spital. Avusese un atac de panică. Câteva zile va sta în spital. Imediat ce pleacă ambulanța refac turul, spunând adevărul istoric. Mai adaug pe ici, pe acolo, câteva detalii neștiute de nimeni, precizând că sunt doar bârfe ale acelor vremuri, care au supraviețuit de-a lungul timpului. Turul făcut de mine a fost cel mai apreciat și vizitatorii au lăsat și sume generoase în cutia milei, pusă de directorul muzeului pentru a restaura mansarda. Adevărul e că eram cam șubredă și periculoasă. Nu mai lăsam de mulți ani servitoarele să urce acolo. Plus, se auzeau mârâituri de acolo în timpul nopții.
După sperietura oferită de mine, nesuferita care mințea și-a dat demisia și am aflat de la casiere că a rămas traumatizată și are mereu atacuri de panică și nu mai poate sta singură. Eh, asta e. E un preț mic. Am preferat să fac asta decât să-mi pătez mâinile cu ea. Nu era bine să atrag atenția. Aveau să apară tot felul de cercetători și până la urmă mă descopereau. Îi promisesem contelui că nu voi atrage atenția. Trebuia să stau ascunsă. Deși era greu, uneori.
Vizibil satisfăcută de ce făcusem mă uit din cameră la cerul înstelat. Ce-aș fi vrut să văd cum e în afara castelului… Dar nu puteam. Nu puteam părăsii casa… Dacă aveam să fiu văzută dădeam de belea. Se știa că nu mai e nimeni în castel pe timpul nopții. Era incredibil de enervant, dar așa trebuia să fac. Tânjeam să alerg printre flori și să mă prostesc printre copaci, în timp ce mă ascundeam de surorile mele. Era frumos, când eram copilă, acum stau numai în casă și mă ascund de oameni. Era plictisitor, mai ales când nu puteam speria pe nimeni. Din sperieturi trăiam. Alea mă mai amuzau și pe mine. Ah, și mai era și singurătatea provocată de lipsa unui iubit. Vedeam mereu cupluri și cădeam în depresii grave. Nici măcar Sylvia nu mă mai trezea uneori. Eram atât de romantică, încât plângeam doar imaginându-mi cum ar arata iubitul meu. Dar, rămâneam numai cu visele…

Tocmai ne reveneam, și eu și Sylvia, după o zi de luni fără vizitatori. Analizam micul meu incident din pod. Îmi trecuse piciorul prin lemnul putrezit al podului. Nu-mi venea să cred că tocmai eu îmi distrug propria casă. Al naibii șobolan afurisit.

- Scheiße! Cum acopăr eu asta? E ditamai gaura! mârâi și privesc prin gaură. Se vedea atât de frumos acoperișul și mai șubred decât podul.

- Calm, te rog. O să fie bine. Directorul o să strângă bani ca să repare gaura. îmi spune cu blândețe Sylvia.

- De unde bani? Investitorul lu’ pește nu ne dă bani nici pentru întreținerea mobilierului… Ne dă prea puțin. O să se dărâme clădirea dacă nu facem ceva repede.

- Ai dreptate, dar nu ai ce face. Nu-l poți pune tu pe omul acela să dea mai mulți bani. Directorul a ales prost, dar încercă să acopere cât poate. Dacă nu ar închiria salonul mare pentru petreceri nu ar reușii să facă reclama necesară ca să strângă bani pentru a compensa.

Îmi scapă un oftat și privesc gaura abătută. Dacă mai trăia și altcineva din familia mea, ar fi fost încă reședință, nu casă la un pas de prăbușire. Tresar imediat ce aud voci venind de la parter. Era directorul și părea că discută cu alte două persoane, amândouă bărbați. Aveau voci groase și ușor răgușite, cel puțin unul dintre ei. Înainte să realizez că mă uitam în gol spre scări, așteptând să văd cine venea, Sylvia mă trage repede într-o încăpere secretă să nu fim prinse.

- Dumnezeule mare! Asta de unde a apărut? Nu era aici duminică seara, când am făcut ultimul tur. se aude vocea tristă a directorului. Îți puteai da seama după tonul lui că nu avea cum să reconsolideze clădirea.

- Lemnul e destul de  șubred, având în vedere că nu s-a umblat deloc la clădire. Era suficient să treacă un șobolan și o asemenea gaură ar fi apărut. Actualul investitor nu vă dă bani și pentru clădire, domnule? întreabă unul dintre bărbați. Are o voce suavă și foarte familiară. Îmi era cunoscută vocea, prea cunoscută.

- Domnișorule Klauss, nici măcar întreținerea mobilierului nu e asigurată complet de actualul investitor. Sunt nevoit să închiriez salonul mare ca să pot să mențin mobilierul autentic intact.

Klauss? Cunoșteam pe cineva Klauss. Când eram copilă, sora mea mai mare era logodită cu… cu… cu Sebastian Klauss. Era foarte prezentabil și arăta și bine. Și acum îi am chipul în minte. Avea o piele rozalie, aproape ca de bebeluș, părul blond și tuns scurt mereu îi stătea aranjat pe spate, iar ochii lui albaștrii te făceau să vrei să-i privești ore în șir. Nu e de mirare că sora mea îl iubea atât de mult. Și el o iubea foarte mult. Timp de câțiva ani, aducea mereu flori la poarta castelului, pentru Elisabeta. Deci, se recăsătorise, de aceea nu mai adusese flori. Sau, poate… el e urmașul fratelui lui Sebastian, deși nu cred. Luka era șaten și avea ochii verzi. Cu siguranță, sunt urmașii lui Sebastian. Cu cine s-o fi recăsătorit? Sper că cu cineva care-l iubea pe el, nu averea lui. În fine, ce-a fost, a fost. Băiatul cu care discuta directorul… pare a fi Sebastian, doar că e altfel îmbrăcat și are părul puțin mai lung. Avea aceiași ochi hipnotizanți, același glas blând și aceeași postură prezentabilă și aristocrată.

Observ lângă tânăr, un alt băiat care semăna puțin cu el. probabil erau frați. Acesta e cam rebel, cu cercel în ureche și în buză, ascultă muzică și nu participă la discuție, deși e foarte atent la ce se discută, îi privea cu interes pe ceilalți doi. Analiza cu atenție fiecare colț și fiecare perete. Strângea din dinți când observa cât de neîngrijită e clădirea. E foarte interesat de clădire, așa cum e și fratele lui. Poate chiar aveau să ne ajute cu ceva bani ca să consolidăm clădirea.

- Înțeleg. O să discut cu tata și o să vă ajutăm noi. Familia noastră a fost în legături bune cu familia Hoffburg. Toți am vrea să vedem castelul reamenajat. Desigur, va rămâne muzeu, dar am vrea să ne permiteți să stăm în seara asta în incinta castelului. E destul de curat pe aici, deși mi-ați spus că nu au acces femeile de serviciu după închidere. Sunt sigur că șoriceii nu au făcut curat aici.

- Da, corect. Este destul de ciudat că e curat pe hol, mai ales că ieri a fost închis. De fapt, de foarte multe ori găsim curățenie marțea, deși nu vine nimeni aici să facă curat. Femeile de serviciu nu au chei, deci nu pot intra. Și nici intrările servitorilor nu mai sunt deschise. Riscam să intre hoții pe acolo.

- Sunt de acord, domnule, dar tavanul si plafonul sunt șubrede și au găuri deja. Oricine e suficient de slab poate intra aici, fără să declanșeze alarmele. Oricum, cine intră, are grijă de castel.

Între cei doi se lasă  liniște mortuară. Aproape că le auzeam respirația. Mă sufoca liniștea asta. Îmi venea să le sar în față și să le zic tot, dar nu puteam. Riscam mult prea mult dacă apăream în fața lor. Mă bucuram că aveau să vorbească cu tatăl lor, ca să doneze banii necesari pentru consolidare. Îmi venea să țopăi de fericire, dar nici asta nu puteam… Urg! Nu plecau mai repede ca să mă bucur și eu?

După încă câteva minute în care au discutat de sumă și de cum se pot vira banii în contul muzeului, au plecat. Oh, stai, a plecat doar directorul. Au rămas cei doi Klauss. Îi privesc cu atenție. Ce aveau de gând să facă…? Mă lipesc mai mult de ușă, ca să aud ce vorbesc.

- Lud, ce zici dacă rămânem peste seară aici? Tata ne-a trimis să ne asigurăm că totul e în regulă aici. Iar faptul că cineva intră în castel noapte nu e deloc în regulă.  spune cel rebel. Deci Ludwig îl cheamă… Ce nume frumos are...

- Da, știu, Rodderich. Dacă te face să te simți mai bine, o să rămânem peste noapte. Totuși, nu consider că o persoană care are grijă de castel e o amenințare. E un ajutor.

- Mereu ai fost milos și prost. L-ai ascultata pe tata orbește și ce-ai realizat? Ai 23 de ani și nu știi ce-i aia viață.

- Mai bine așa, decât să mă cert cu tata zilnic că risipesc banii.

- Hai scutește-mă! Eu mă distrez, nu ca tine. Nu stau după tata, să văd cum face și ce face. Am văzut lumea, nu am stat în casă.

- Las-o baltă! Nu vreau să încep ar polemici și dispute cu tine. Nu rezolvăm nimic mai rău ne distanțăm.

- Perfect. Mă duc să aduc bagajele din mașină. Caută o cameră locuibilă.

Ce? Stau peste noapte? Oh, doamne, oh doamne! Nu e bine! Nu e bine! Dacă cotrobăiau prin castel aveau să găsească pasajele și ajungeau în camerele noastre. Trebuia să mă asigur că nu găseau camerele. Trebuia să-i țin departe de tuneluri. Aveam de lucru în seara asta.

Îl urmăresc pe Lud, să văd ce cameră alege. Era camera alor mei… aveau să doarmă într-un pat? Amândoi? Profit că lasă ușa deschisă și mă strecor în dulap. Trebuie să-i urmăresc nu am altă alternativă. Aștept câteva minute și apare și al doilea cu două genți sport în mâini. Se instalează în cameră, apoi ies. Îi urmez câteva secunde mai târziu până în holul mare. Ce aveau de gând să facă? Să fie și ei ghizi? Asta ar fi interesant. Ei nu știu nimic despre familia mea. De când am „murit”, familia Klauss nu a mai avut legături cu noi. Ce puteau știi niște tineri despre o familie de mult moartă și neprecizată în cărțile de istorie?

Îi urmăresc toată ziua. Era să mă dau de câteva ori de gol. Tot ce au făcut a fost să se certe. Ce mai frați. Unul e delăsător și lasă-mă să te las, iar altul e grijuliu și atent, politicos și foarte sensibil. Chiar mai există băieți așa de sensibili, se pare.

- Uite, este o pictură cu mezina, Anne. Se spunea că era foarte amabilă și mereu își apăra servitoarele.

- De cine?

- De servitori, Rodd. Servitorii casei nu erau foarte educați și când scăpau din strânsoarea contelui le violau pe tinerele servitoare. Așa era pe atunci.

- Deci casele nobililor erau un fel de bordel de pe acum?

- Da, cam așa ceva. Nobilimea nu putea ține sub control toți servitorii, iar servitoarele rămase gravide ori erau date afară, ori stăteau pe lângă cel mai mic din familie. Așa s-a întâmplat cu dădaca lui Anne.

- Tu de unde știi toate astea, Ludwig?

- Din jurnalul stră-stră-străbunicului Sebastian. El a fost logodit cu Elisabeta, sora cea mai mare. Anne era mezina. Sunt pagini întregi scrise despre copilă. Majoritatea sunt năzbâtii făcute de ea. Dar sunt amuzante. De exemplu, i-a pus tatălui ei gem de căpșuni în pantofi și în buzunarele hainei doi pui de șoarece.

Până și pe mine mă bufnește râsul, când îmi amintesc cu a sărit tata ca ars din haină și pantofi. Da, eram obraznică când eram mică. Mereu îi făceam farse tatei. Dar nu se supăra pe mine, doar mă privea puțin serios, apoi râdea și el. Ce naiba, aveam doar 6 ani pe atunci.

Îi urmăresc înapoi în camera. Măcar nu se mai certau, sper. Nu-mi plăcea să-i văd certați. Erau frați. Nu trebuiau să se certe. Nu așa era o familie. O familie se accepta și nu se destrăma, oricât de diferiți ar fi membrii familiei. Nici eu nu semănam cu surorile mele, dar nu ne certam și nu ne aruncam vorbe urâte, ca cei doi. Din trei propoziții, două erau înjurături. Nu înțeleg de ce se ceartă așa. Prind un moment când unul era la baie și altul vorbea la telefon și mă strecor de sub pat în dulap. Nu umblaseră aici, deci nu aveam să fiu descoperită. E aproape de închiderea muzeului, curând o să fiu în alertă mereu. Ia stai… de ce se schimbă? Și eu de ce mă uit la ei? Cum să nu te uiți când în fața ta sunt doi bărbați de cel puțin 20 de ani, care arată al naibii de bine și mai sunt și singuri, pe teritoriul meu? La capitolul corp, clar Rodderich îl întrecea pe Ludwig, dar mezinul avea un aer aristocrat, spre deosebire de mârlănia celuilalt.  Simt cum salivez după ei și-mi șterg gura. Arată prea bine, pentru binele lor. După altă serie de certuri, pe pătură, desigur, se culcă. Vai de capul meu, ce copii sunt. Oameni în toată firea și se bat pentru… pentru o pătură. Oare așa făceam și eu cu Judith? Doamne, sper că nu. Nu-mi mai amintesc cum erau eu si Judith… dar sigur nu eram ca ei doi.

Brusc, ceva mă alertează și mă scoate din minți. Mă străduiesc să rămân calmă, dar simțeam ceva afară. Ceva ce nu era om. Privesc spre ușa camerei. Ceva urma să intre, și presimt că nu o să-mi placă deloc. Ușa se deschide și-și face apariția o doamnă elegantă, destul de frumoasă. Dar nu era om. Era… vampir! Un vampir pur-sânge. Nu mă puteam compara cu ea, dar voia să-i rănească pe cei doi Klauss. Nu trebuia să mă iau de ea, dar nici nu puteam permite să moară cei doi. O privesc cum se aproprie de pat cu pași repezi, dar silențioși. Casc ochii mari când se apleacă spre gâtul lui Ludwig.

- Nu! șoptesc fără să realizez. Nu putea să-i facă asta! Nu lui. Nu lor!

- Ieși, lepădătură! îmi strigă încet pur-sângele. Mă auzise! Nu știam ce să fac. Mâna îmi înghețase pe ușa dulapului. Oh, nu vrei să-l aperi, copilo? întreabă râzând și se apropie și mai mult de gâtul lui Ludwig. Ce să fac? Ce să fac? Nu pot să-l las pradă ei, dar nu am forța necesară s-o alung. M-ar sfâșia în câteva secunde. Ce mă fac?

Nu știam ce să fac. Riscam foarte mult dacă îi apăream în față. Dar nici nu voiam ca Ludwig sau Rodderich să moară. Trebuia să aleg. Eu sau ei doi. Nu aveau de ce să moară. Nu răniseră nici-un vampir. Crap ușa, dar ceva mă oprește. Cineva o depărtează de băieți. Abia atunci îi văd costumația. Poartă o rochie roșie, lungă și largă la bază. Culoarea rochiei e prea intensă și prea multă. Orbea pe oricine, mai ales dacă bătea lumina pe ea. Bretele cu pietricele erau cam în plus, dar dacă așa voia ea să poarte cine sunt eu s-o critic. Cu toate că nu arăta deloc bine rochia aceea, îi scoate în evidență talia de viespe și bustul generos. În momentul acela îmi acopăr bustul. Era cam mic, pentru o persoană matură. Purtam adesea rochii ceva mai decoltate sau cu push-up, ca să compensez lipsa dotărilor mele. Sylvia râdea de mine, dar mie nu mi se părea deloc amuzant. Surorile mele avea bust generos și nu erau nevoite sa poarte ce port eu. Mama era înzestrată de natură, doar eu nu eram deloc binecuvântată cu un bust mai mărișor puțin, nu cu mult, cu o măsură măcar. Ah, și mai era și părul ei blond și buclat, atât de perfect aranjat. Mie nu-mi stătea niciodată buclat. Mereu se îndrepta după jumătate de zi. Cum de la ea stătea așa? Și eu foloseam fixativ, dar nu stătea nici să-l ameninț că-l tai. De ce trebuia să fie așa de perfectă cucoana asta? Mai că-mi venea să-i dau brânci pe scări, doar ca să i se strice măcar coafura aia. Ugh! Și machiajul acela natural, dar totuși sexy și intens…
Mă uit apoi la persoana care i-a salvat pe băieți. E Sylvia. Parul ei roșu zbura in spatele ei și îi dădea o aura de eroină. De data asta purta un costum mulat, negru. Mereu o prinsese foarte bine negru. Bluza mulată cu mâneci trei-sferturi, combinată cu pantalonii aceia strâmți îi dădeau o aură de spion, ceea ce mereu am adorat la ea. Cizmele lungi și negre, până la genunchi, arătau genial. Mereu o adoram, mai ales când se îmbrăca așa de provocator. Mereu mi-a plăcut s-o aranjez când se îmbrăca așa. O privesc cu admirație, dar realizez repede că nu îi poate face față contesei. Nu mai pot sta ascunsă și dau buzna afară din dulap.
- Sylvia! Ce faci? întreb speriată și mă pun în fața ei, s-o apăr de contesă.
- Îi salvez, Anne. Trebuia s-o facă cineva. îmi spune serioasă și încearcă să treacă de mine. O opresc și o strâng de mâini. Nu puteam s-o las să fie rănită.
- Ha! Știți cine sunt? Sunt contesa Brunhilda.se răstește la noi vampirica.
- Cine? Nu am auzit de dumneata, contesă... spun nesigură. Cunoșteam lumea vampirilor, doar Gurlagan îmi spusese de toți. - Sunt est-europeană, lepădătură.
- Draga mea, Anne este protejata mea. Și pe oricine protejează ea, protejez și eu. Te-am rugat să nu cauzăm probleme cât stăm aici. se aude vocea lui Gurlagan pe fundal, apoi apare lângă contesă. Erau total diferiți. Ea e blondă, el e brunet, ea are ochii roșii spre violet, el are ochii negrii, dar amândoi sunt pur-sânge. E ciudat. El nu seamănă cu restul. Ochii îi sunt diferiți. Și mai e și faptul că el e de partea oamenilor nevinovați. Se vedea clar că Brunhilda nu era deloc blândă ca el. Nu se potriveau deloc, dar totuși ea îl ascultă. Asta e o regulă ciudată a vampirilor, soția sau logodnica trebuie să-și asculte soțul, respectiv logodnicul, orice i-ar cere acesta. Asta îmi convine, pe moment. Frații Klauss vor fi în siguranță, cel puțin în seara asta.
- Gurlagan! Sunt oameni! Oamenii trăiesc ca să ne fie hrană! spune contesa exasperată.
- În est da, aici nu. Aici vampiri trăiesc printre oameni. Nu mă interesează cum trăiai tu. Aici respecți regulile casei. Iar, din păcate, Anne dictează regulile. Tu nu ai nici-un drept să încalci regulile, draga mea. Aici șeful casei dictează, chiar dacă nu e pur-sânge.
Femeia mârâie și pleacă, Dumnezeu știe unde. Sper că într-o cameră din aria ascunsă a castelului. Asta îmi lipsea, să fie descoperită o contesă din Est în castel. Mă uit la tata, așteptând niște răspunsuri cu privire la contesă.
- Știu, draga mea, este o înțepată și o nesuferită. Dar eu o iubesc, Anne. Te rog, încercă să te înțelegi cu ea. Da, le vrea răul celor doi, dar voi face orice s-o țin departe de ei. Te asigur, draga mea. O voi ține departe de…
Brusc se face liniște. Băieții se mișcau în pat. În câteva secunde ieșim afară și încui ușor ușa. Bine că nu scârțâia, că atât ne mai lipsea. Oftez lung și mă sprijin de ușă. Cum de-am putut să ne ciondănim în cameră cu ei? Am fost atât de imatură și de neatentă.
- Draga mea, îmi permiți să continui? mă întreabă tatăl meu adoptiv.
- Da, desigur. Vreau să știu de ce te-ai ales cu contesa aceea pe cap. Nu-mi place deloc de ea, să știi.
- Te cred, îngeraș. Nici eu nu mai sunt sigur dacă o iubesc sau nu. La început era foarte drăguță și chiar credeam că ține la mine, dar totul s-a schimbat când am semnat contractul nunțial. Nu am fost atent la toate clauzele contractului și am sfârșit prin a-i fi un fel de vasal. Mă ascultă, de față cu cineva, dar când rămânem singuri plătesc cu vârf și îndesat pentru neobrăzările mele. Nu am ce face, trebuie s-o îndur. Îmi pare rău, draga mea. Nu vreau să fi tu sau Sylvia rănite.
Când aud aproape cad din picioare și încep să lăcrimez. Cum a putut să fie atât de chior? Să se lase controlat de nenorocita aia de contesă obsedată de putere. Îl iau în brațe și îl țin strâns. Nu puteam să cred că semnase ceva fără să citească… Cum de putea să fie așa de neatent? Oh, stai! El e mereu așa! Când locuia cu mine, mereu trebuia să-i pun ochelarii ca să nu semneze numai tâmpenii.
- Nu ai avut ochelarii, nu? Ți-am zis să porți mereu ochelarii… încăpățânatule! Poată-i. Sunt cool. Sunt moderni. De ce nu-i porți?
- Pentru că nu văd la distanță. Nu pot să-i port mereu. Amețesc. Mă doare capul. Scuze, scumpa mea, dar nu pot să port ochelarii mereu. spune oftând și mă strânge în brațe cu putere. Chiar îi părea rău. Îl simțeam. Nu-i stătea în fire să mă strângă așa tare în brațe, acum însă, mai că mă sufoca.
- Tata! Mă sufoci! E în regulă. Te înțeleg. Îți pare rău, dar nu trebuie să mă sufoci. O să găsesc o cale s-o fac să rupă contractul acela în mii de bucățele. Sunt fata ta, deci trebuie să-mi înghită toate nazurile. Și pot fi extrem de răsfățată și enervantă.
Tata începe să râdă și mă ține lângă el. Părea să fie de acord cu planul meu de-a o alunga pe nemernica aia din peisaj. Nici nu-mi închipui cum să nu fie de acord. Îl simțeam slăbit. Cred că îl seca de putere nenorocita aceea. Dar cum? Ce folosea? Atunci observ un lănțișor la gâtul lui. El nu purta lănțișoare. Niciodată! Nici măcar cel pe care i l-am făcut eu. Îl purta la mână. Deci asta era ce-l ținea pe tata captiv în ghearele contesei. Trebuie să-l dau jos. Mă întind și apuc lănțișorul, dar mă arde și-mi scoate un mic țipăt de durere. Imediat tata mă ia în brațe și mă strânge lângă el. Ce era cu bucata aia de aur? Nu era argint. Altfel îl ardea pe el pe gât. E clar aur. Dar de ce mă arde?
- Draga mea, e vrăjit de Brunhilda… Nu pot să-l dau jos… spune trist și mă sărută pe frunte și-mi sărută și rana. Îmi zâmbește slab și pleacă în căutarea nevestei lui. Îmi scapă un oftat și mă uit la Sylvia. Ea știe cât de mult țin eu la tata. Știe cât mă enervează când sunt protejată când chiar nu e necesar. O privesc serioasă și mă duc glonț în bibliotecă. Trebuia să aflu cum se poate rupe vraja de pe lănțișor.
Stau închisă în bibliotecă până apare tatăl meu îngrijorat. Îmi lasă pe masă ceva de mâncare. La început ignor paharul de sânge și felia cu unt și gem de căpșuni, dar curând realizez că e posibil să fi stat o zi întreagă în bibliotecă, doar ca să găsesc răspunsuri. Am căutat în toate cărțile de magie, dar nu scria nicăieri despre vrăjile puse pe obiecte, ci doar pe oameni. Dau peste vrăji care permit controlul de la distanță, vrăji care controlează pe cineva ca pe o marionetă, dar fără fire, vrăji care aproape dezmembrează omul care este prins de vrajă, dar nimic de obiecte care să controleze omul. Mă las bătută ca să mănânc, apoi reîncep căutările. Trebuia să fie undeva, ceva. Arunc majoritatea cărților prin bibliotecă și continui să caut până dau de o carte veche și prăfuită. Era cu siguranță foarte veche. Scria pe ea în latină. Nu se mai scrie de secole în latină.
- Arta controlului prin obiecte? De când e asta o artă? mă întreb și mă duc la masă, să mă apuc să citesc. Cum deschid cartea apare un fel de fum auriu, care mă înconjoară și-mi șoptește: „Vei afla secrete pe care doar Anticii le știu. Vei putea rupe sau lega orice vrajă care are la bază obiecte.”
Privesc câteva secunde pagina goală. Secretele Anticilor? E imposibil! Toate cărțile lor au fost arse și distruse. Nu poate fi de pe atunci. Dar e în latină. În limba lor. Deci, sigur e de-a lor. Dau pagină după pagină, citind atentă toate informațiile. Puteam face orice cu cartea asta, de la blesteme la nășit. Cum de nu o găsisem până acum? Nu că aș fi vrut să fac ceva cu ea, dar erau multe informații care mă ajutau să țin departe prădătorii. În prima jumătate a cărții am dat numai peste blesteme și nășit, dar nimic despre ruperea blestemelor. Erau aproape zorii unei noi zile, iar eu nu dormisem de mai bine de 24 de ore, dar nici nu simțeam oboseala. Nu renunțam. Nu puteam să-l las pe tata așa. El m-a crescut și m-a învățat tot ce știu despre vampiri și despre lumea lor. Dacă nu era el, eram oale și ulcele de sute de ani. Îi eram datoare. Datoare vândută. Nu-l puteam lăsa la greu, iar nemernica asta este mai grea decât îmi pot eu imagina. Mă apuc să citesc cu și mai mută atenție fiecare pagină, poate găseam ce aveam nevoie. Era bun și ceva care oprea durerea când încerca să-l dea jos. Numai să nu mai sufere. Caut cu mare atenție, poate era ceva care îmi scăpa. În trei-sferturi din carte nu era nimic. Nimic care să mă ajute. Absolut nimic. Cum Dumnezeu să nu găsesc ceva în cartea asta? Imposibil! Nu pot sa cred! Nu e… Dau ultima pagina și găsesc vraja care să rupă vraja complet. Dar suna ciudat. Era o latină tare ciudată, nu mai citisem așa ceva până acum.
„Amb el poder invertit en mi, llibres antics, deixeu anar aquest objecte encanteri que controls. Per ara, el propietari pot caminar lliurement sense estar sota el control del maligne que els volia.”
- Asta e un dialect foarte ciudat, dar îl pot înțelege, ceea ce e bine. Măcar descrierea m-a ajutat puțin. Ah, poate știe Sylvia ce limbă e… îmi spun încet. Era chiar ciudat dialectul. Nu suna a latină, mai degrabă a limbă derivată din latină.
O notez pe un bilețel și pun cartea de unde am luat-o. Nu trebuia s-o găsească băgăcioasa aia de Brunhilda. Ca să mă asigur că e în siguranță, pun în fața ei trei cărți de istorie. Nu aveau s-o intereseze pe ea istoria Evului Mediu, sper. De fapt, sigur îl știa. Deci nu avea să-l citească. Ar fi fost culmea s-o lase memoria.
Ies repede din bibliotecă și mă grăbesc în camera mea. Soarele începea să se facă simțit prin draperii. Nu trebuia să mă atingă, aș fi arsă imediat. Încui ușa de la camera mea și mă așez la birou. Cum să-i arăt asta Sylviei, fără să mă vadă Brunhilda. Stătea după tata, iar el stătea cu mine…

Gurlagan Vöinäm este un conte danez, stabilit din 1835 în Austria. Aici încercă să se descurce singur, supraviețuind printre oameni. Deși îi e greu departe de casă, într-o lume majoritar umană, el reușește să-și facă un nume printre nobilimea acelei vremi, ba chiar să ajungă lângă împărat. Toate aceasta se întâmplau când el avea doar 135 de ani, ceea ce e considerată încă prima tinerețe în lumea vampirilor.
Să începem cu începutul. Gurlagan se naște în Copenhaga, actuala capitală a Danemarcei, în 1700. Familia lui este ultima familie de nobili vampiri din Europa de Vest. Toți au fost eradicați de vânătorii de vampiri și de așa-numitul Ordin Sfânt, care încerca să scape lumea de creaturile Celui de Jos. Problema era că vampirii au apărut din vina acelui ordin. Ei au făcut experimente în 1354 și așa au apărut vampirii. O molimă a cuprins tot globul și au fost infestați destul de mulți bărbați. Femeile vampir au apărut din foametea bărbaților, iar așa s-au format și casele nobile vampirești. Dintr-un din aceste case face parte și familia lui Gurlagan. Părinții lui sunt stră-stră-stră-strănepoții primului conte Vöinäm. Cum în familiile nobile se poartă obiceiul de incest, Mikkel și Celina sunt de fapt frați, dar pentru ei nu a contat. Sunt frați din mame diferite.
În data de 12 ianuarie 1700, Celina dă naștere unui copil. Acest copil este Gurlagan. Spre deosebire de părinții lui, care sunt amândoi blonzi cu ochii roșii, micul copilaș este brunet cu ochii negrii. La început, Mikkel a suspectat că Celina l-ar fi înșelat cu unul din frații lor, dar de fapt, micuțul s-a născut așa deoarece efectul molimei se accentua. Când află adevărul, părinții regretă că s-au certat și au făcut copilul să sufere și se împacă.
Anii trec repede, iar din bebeluș, Gurlagan ajunge un băietan de 12 ani. Acum face numai năzbâtii și reușește să se bage în multe probleme, dar asta nu-i deranjează pe părinții lui prea mult. El crește frumos și inteligent, dar aparent cu o mică problemă de vedere. Nu putea să citească decât dacă apropria extrem de mult foile de ochi. Acest lucru îl observă Mikkel la o lecție de lectură, pentru a-l învăța să scrie și să citească. Din cauză că părinții erau frați, genele pure nu mai erau la fel de pure și la copil, astfel, Gurlagan a dobândit miopie. Îngrijorați, părinții se sfătuiesc și în cele din urmă îi fac ochelari. Era primul după multe generații care avea ochelari de copil. Stră-stră-străbunicul lui Gurlagan, Mathias, a purtat ochelari de la 10 ani, tot din cauza miopiei.
Curând, fără să-și dea nimeni seama, băiatul ajunge la 20 de ani. Acum e un tânăr în toată regula, care se cam uită după toate domnițele singure, dar ce-i poți face unui bărbat tânăr, singur, cu hormonii la cap? Nimic, după cum au constatat și cei doi părinți, după ce a fost aduc cu un ochi vânăt de la un bal pentru tineret. Aparent, fiul lor se dăduse la prințesă si chiar o atinsese, ceea ce e interzis, mai ales dacă nu este logodit cu ea. După ce și-a luat o micuță bătaie de la gărzile prințesei, a fost adus acasă de cel mai în vârstă dintre gardieni, iar părinții au fost înștiințați de faptele lui. După o mustrare, Gurlagan e trimis în camera lui, să se gândească la ce tâmpenia a făcut. Eh, păcat că el numai la ce a făcut nu se gândea. Mintea lui zbura la tot felul de imagini perverse, cu domnite aproape goale și stând lângă el și făcând tot felul de chestii care nu trebuie spuse copiilor sub 18 ani. În mintea lui aveau loc numai lucruri perverse și incorecte, dar cum să poți judeca ce e corect și ce nu, când ești prins într-o lume care nici ea nu știe ce e corect și ce nu. Nu ar fi fost cine știe ce problemă, dacă nu ar fi fost o situație critică, că prințesa ar fi fost amenințată cu un viol la bal. Tocmai de aceea, tânărul conte s-a lovit de refuzul prințesei. De obicei, ei doi flirtau la baluri și deseori se sărutau pe ascuns, căci nu aveau voie să fie văzuți în public în ipostaze intime.
Anii trec, și Gurlagan se mută din posomorâta Danemarca, acum, că a rămas singurul supraviețuitor al familiei sale. Părinții lui au fost executați de Ordin chiar în fața lui. Norocul lui că s-a ascuns în turn chiar înainte să apară cei din Ordin. Totuși, șocul de-ași vedea familia omorâtă a fost mult prea mare ca să mai rămână în casa pustie. Așa, ajunge să se mute în Austria, aproape de castelul Annei, și de castelul regelui Austriei.
Treizeci de ani mai târziu, este deja în clerul regelui, ba chiar prieten cu majoritatea nobilimii, inclusiv cu părinții Annei. La nașterea ei, este lângă mamă, ajutând-o pe moașă. El este primul care o ține în brațe, fapt care îi unește e cei doi foarte mult. Deși nu este mereu lângă copilă, o ajută și o îndrumă la fiecare pas. Dragostea lui pentru ea îl face să încalce jurământul vampiresc și s-o salveze când e aproape de moarte. Din acel moment, cei doi devine ca tată și fiică, ceea ce-l face pe Gurlagan să se simtă ca un adevărat tată, nu doar ca un tată de suflet. Se simte vinovat pentru ce i-a făcut copilei și face tot posibilul să o învețe să se descurce cu noile ei puteri și să se poată controla când are cea mai mare nevoie.
Din păcate, războaiele îi despart pe cei doi, de teama de a nu fi separați pentru totdeauna. Contele, acum un adult în toată regula, maturizat în 33 de ani, de când are grija de fiica lui adoptivă. Acum are 214 ani, iar gândul de-ași lăsa fetița singură, în ghearele soldaților, nu-i dă deloc pace, dar e sigur că ea va avea grijă de ea, se va ascunde de oameni și că va sta departe de acei monștrii. Era mai mult decât sigur că dacă vor afla că e vampir, o vor seca de sânge ca să devină mai puternici. O mică parte din el spera să fie totul bine, dar îngrijorarea îi suprima acel sentiment de liniște și calm.
Patru ani de război trec foarte greu, mai ales că Gurlagan este tocmai în Rusia, foarte departe de Anne. Totuși, se întâmplă și lucruri bune pe durata sângeroaselor lupte. În Saint Petersburg, unde se află Conacul de Protejare al Creaturilor Supra naturale, a cunoscut-o pe contesa Brunhilda Kerzhakov. Ea i-a cucerit inima în doar câteva zile.
Brunhilda Kerzhakov este fiica unicului Alexey Kerzhakov, contele care a nimicit aproape o mie de vânători odată, în ziua în care s-a născut fiica lui, și a supraviețuit acelei lupte. De atunci este cel mai respectat dintre vampiri. Fiica lui, în schimb, își cam bate joc de tot ce a făcut tatăl pentru ea, dând dovadă de obiceiuri umane nu tocmai creștine. De copilă s-a dovedit că nu ia în seamă regulile vampirești și tinde mai degrabă să se comporte ca acele cocote care caută doar distracții și nimic serios. Tot timpul este o persoană care flirtează cu cine i se pare mai frumos dintre băieții singuri prezenți la bal. Obiceiul ei prost de a se da la toți o duce în brațele unui sfânt, Vladislav Pavlyuchenko. Deși este sfânt, nu refuză avansurile Brunhildei și sunt împreună pentru o scurtă perioadă de timp, undeva la o lună și câteva zile.
Devastată de despărțirea de Vladislav, Brunhilda începe să-și bată joc de toți neica-nimeni, vampiri slabi și neimportanți, până când dă peste Gurlagan. Simțind puterea imensă e care o posedă contele, începe să se dea pe lângă el, doar pentru a-i obține întâi admirația, apoi iubirea. Din păcate pentru inima sinceră a lui Gurlagan, Brunhilda căuta doar o putere mare pentru a-l nimicii pe Vladislav pentru că a părăsit-o.
Deși la început totul pare o poveste de dragoste foarte frumoasă și cei doi sunt o familie împlinită, odată cu semnarea contractului nunțial și cu primirea lănțișorului vrăjit, totul se transformă într-o prefăcătorie cu acte în regulă, ba chiar un teatru de proastă calitate. Soțul nu era deloc fericit, ochii lui îi trădau adevărata stare de spirit și ura care o avea față de Brunhilda. La orice bal sau petrecere, ei se prefăceau fericiți împreună, ba chiar cuplul perfect și drăgăstos, dar imediat ce intrau în limuzină începea cearta și în cele din urmă Gurlagan sfârșea electrocutat de soția lui mârșavă.
Totul ar fi fost evitat dacă vampirul miop nu și-ar fi uitat ochelarii când a citit contractul scris de Brunhilda. Miopia lui l-a băgat în tot rahatul, dar ce îi poți face? Omul e îndrăgostit de o femeie care nu-i vrea decât puterea. Este prea orbit de dragoste ca să mai gândească logic. Fără să-și dea seama este prins în capcana malefică a uneia din cele mai răzbunătoare contese vampir dintre câte au existat. Ura ei și dorința de răzbunare distrugea din interior un biet vampir credul și orbit de minciunile frumoase ale unei femei fără inimă.
Contele Vöinäm, acum îmbătrânit de toate grijile care și le face și de toate torturile pe care le primește, nu mai are deloc vlaga și zâmbetul pe care îl avea când era tânăr. Viața alături de Brunhilda l-a îmbătrânit, chiar dacă la fizic arată la fel, pe interior se simte de cel puțin 1000 de ani. Îi este greu să se mai simtă în formă când o scorpie fără inimă se hrănește cu forța lui vitală și îi mănâncă toată puterea.
Toate aceste conflicte se întâmple între cele două războaie și mulți ani după aceea, până în zilele noastre, până Gurlagan se hotărăște să-și viziteze fetița. Dar nici hotărârea de-ași vedea copilul nu este bine primită de blondă, deoarece știa că va fi ignorată și deloc respectată de copila lui. știa din auzite că fata este un om transformat în vampir, pentru ea doar niște lepădături fără rol în viața vampilor, poate doar pe post de hrană. Deși ideea nu o bucură deloc, până la urmă acceptă să meargă în Austria, țară despre care nu știa nimic, doar că este în Europa de Vest.

Mă furișez la Sylvia in camera imediat ce mă asigur ca nu sunt simțită de scorpia de Brunhilda. Dacă mă simțea imi lua foicica cu vraja. Si se duceau pe apa Sâmbetei toate eforturile mele de a-l ajuta pe tata. O împing usor in umăr, sa se trezească. Aveam nevoie de ajutor. Nu știam sa traduc dialect latin...
Se trezeste si mă mârâie. Ii zambesc si o iau in brate. Chiar nu vrusesem s-o trezesc, dar era o urgenta majoră.
- Imi pare rau... Am nevoie de ajutor. Am găsit o vraja care-l va salva pe tata, dar nu o pot traduce.
- E in regula. Arata-mi despre ce e vorba. spune cu blândețe si se ridica pe margine patului.
Ii dau foaia si o las s-o citească. Dupa fetele pe care le facea, nici ea nu știa.... Dar ea avusese legături externe, eu nu... Cum de nu știa limba...?
- Imi pare rau, Anne, dar nu stiu limba. Nu pot traduce vraja. Promit ca o sa caut pe cineva sa ne ajute, dar pana atunci sa ținem secret ca am găsit vraja.
Îngădui slab si mă uit abătută pe geam. Trebuia sa mă abțin sa nu urlu de oftica. Trebuia sa am grija de tata.
- Anne, o sa fie bine, stai linistita. O sa fie bine. O sa găsesc pe cineva. Nu te măi consumă asa.... Te rog. O sa fim bine. Rezolvam noi cumva... imi spune cu blândețe si mă ia in brate. Mă simțeam eu prost fata de ea si de tata. Puteam sa fac ceva, dar nu puteam ca nu înțelegeam nenorocita aia de vraja.
O privesc cu îngrijorare si ea imi rânjește. Ce avea de gând acum?
- Stiu! Vladislav! El stie limba asta. Ne va ajuta sa traducem.
- Cine? Cine e el?
- O cunoștință veche, Anne. El a avut grija de mine pana cand am ajuns la tine. Sunt sigura ca ne va ajuta. spune vesela si pune măna pe telefon și-l suna.
Mda, desigur ca vorbeste in rusa, ca sa nu înțeleg eu nimic... Parea sa fie ok bărbatul, dar eu nu eram sigura ca ne va ajuta... Nu mă știa pe mine... Nu avea cum sa mă ajute doar din spusele Sylviei...
- E ok. O sa vina aici măi pe seara. De ce nu te duci sa dormi putin? Esti obosita, draga. Îl întâmpin eu pe Vlad.
Îngădui si mă duc sa mă odihnesc putin. Eram frântă. Nu dormisem de trei zile. Mă schimb in cămașa mea de noapte, un corset bleu cu o fusta alba. Mă bag in pat si adorm in secunda doi. Speram ca Sylvia sa aibă grija de foaia aia, era singura pe care o aveam.
Somnul meu nu dureaza prea mult, caci scorpia da buzna in camera mea. Mă ridic mârâind si o privesc iritata.
- Eu dormeam, dacă nu ai observat. Ce arde? întreb rece si mârâi iritata.
- A venit un sfânt in castel. Ce căuta el aici?
- E in vizita la Sylvia? De ce mă bazai pe mine la icre?
- Nu tu esti șefa aici? Pe cine altcineva sa întreb? mi-o taie scurt si mă priveste cu ura.
- Lasă-mă sa dorm, femeia lui Dumnezeu. Întreab-o pe Sylvia. mârâi la ea si mă bag înapoi la somn. Scorpia naibii. Sa mă trezească pentru un rahat de.... Ia stai! Sfânt? Sylvia a adus aici un sfânt? Nu contează ce e, atata timp cat mă ajuta să-l salvez pe tata.
Cum nu măi reușesc sa adorm mă ridic si mă duc la bucătărie. Inca eram in pijamale, ce se putea întâmpla? Deodată simt o măna pe posteriorul meu. Aproape scap paharul de apa din măna. Mă întorc si vad un bărbat blond, cu ochii purpurii, ca niște ametiste, si cu un rânjet imens pe fata.
- Buna seara, domnita, cu cine am onoarea? mă intreaba rânjind.
- Anne Hoffburg, stăpâna castelului. Dumneata cine esti?
- Vladislav, domnita. Prieten cu Sylvia. Am venit s-o ajut cu o traducere.
- Traducerea e pentru mine, domnule. Mă puteți ajuta? întreb usor nesigura.
- Da, te pot ajuta, doar da-mi textul de tradus. Desigur, nu ne grăbim deloc, nu ai vrea sa ne si bucuram putin de viață? mă intreaba cu un zambet pervers pe fata.
- Nu, mulțumesc. Sunt fidela inimii mele.
- Si cine e in inimă ta? mă intreaba rânjind si mă lipește de blatul de la masa.
- Un om... Si prefer sa rămân fecioara, decat sa-l trădez.
- Oamenii trădează, domnita. O să-ți înghețe inimă cand ai sa-l vezi cu alta. Lasă-l! Bucură-te de viață. E măi importanta viață ta decat fidelitatea.
- Imi pare rau, dar nu pot. Țin prea mult la el. Va rog sa mă scuzați. spun abătută si plec in camera mea. Pe drum dau de tata și-l iau in brate.
- Anne, inimioara, ce ai pățit?
- Tata, oamenii trădează? Fac adulter?
- Da, draga mea. Dar nu trebuie sa te îngrijorezi, nu am sa permit sa fi rânită de asa ceva. Nu-l voi ierta pe cel care te va rănii.
- Tata... E un sfânt aici... Care mi-a pus măna pe fund...
Tata oftează si mă mângâie pe spate.
- E vorba despre Vlad... E un pervers incurabil. Nu sta langa el. Nu singura.
- D.d.dar e sfânt, nu? Nu?
- Asta nu-l opreste sa își bata joc de fetele credule. Sa nu fi una dintre ele. Îl omor, mă jur.
Încep sa rad amuzata. Nu eram asa de proastă sa mă las violata de un bărbat. Dacă eram needucata mă tăvăleau mii de soldați.
- Tata, nu sunt idioata. Dacă eram pana acum eram de mult dezvirginata. Nu-l voi lasă sa mă atingă, stai liniștit. Nu te îngrijora pentru mine. Nu sunt slaba. Nu sunt credula, dar ce mi-a zis... M.a facut sa mă gandesc la Ludwig... Nu vreau sa stiu cand si cu cine se iubește... Mi-ar frânge inimă.
- Da, stiu. Tocmai de aceea nu pot permite sa te rănească cineva.
- Tata, cine sa mă rănească? Dacă nu stie de mine, cum mă poate rănii? întreb abătută si privesc in gol.
- Chiar si asa nu vreau sa risc, draga mea. Nu merita sa visezi la un om, cand poate e altcineva care te așteaptă. Vorbesc din experiență.
- Tata, las-o moarta. Îl iubesc pe Ludwig si cu asta, basta. spun serioasa si mă duc in camera mea.
In holul măre stătea sfântul. Parea sa analizeze ceva... Trec pe langa el si zambesc blând. Cum trec de el mă prinde de măna si mă trage langa el.
- Copilă, sigur nu te tentează? Sunt blând, sa stii? imi șoptește si își pune măna peste sânii mei.
- Lasă-mă! Nu vreau asta. Dă-mi drumul, perversule. mârâi spre el si mă smuncesc sa mă eliberez. Reușesc sa scap si fug repede la mine in camera, încuind usa dupa mine. Răsuflu ușurata si privesc in gol. Al naibii sa fie de pervers nesuferit...
Pana seara nu măi ies din camera. Mi-era frica de perversul ala. Tata imi spunea ca se joaca cu mine, dar nu mi se parea deloc asa. Vocea lui sugera viol, dacă nu mă lăsăm pe măna lui...
La cina suntem doar eu si Sylvia, ca-ntotdeauna. Oftez si mănânc in liniște.
- Anne? Ce e cu tine? mă intreaba Sylvia îngrijorată.
- Nu stiu, Sylvia... Mă tem de sfântul acela... A încercat sa mă dezbrace...
- Cine? Vladislav? Da, stiu, e un pervers incurabil...
- Si e si cam băgăcios... spun oftând lung.
- Băgăcios? Cum asa? mă intreaba curioasa prietena mea.
- Pai... Îl interesează mult prea mult persoana mea si imi da sfaturi care nu mă ajuta la nimic, de fapt, pentru ca oricum nu se va întâmpla nimic si nu înțeleg de ce se baga el repede. spun din ce in ce măi repede.
- Stai asa, ca mă amețești. E curios sa afle lucruri despre tine, huh? Poate ca asa e cu toata lumea. Si pe mine m.a interogat cand ne.am întâlnit primă data. Si a fost un interogatoriu foarte lung si extrem de plictisitor... A vrut sa stie fiecare detaliu despre mine, fiecare lucru care-mi place si care nu. A fost asa de enervant...
- Da, dar nu a încercat sa te dezbrace, nu?
- Ba da, de multe ori, dar Îl pocneam si se potolea.
Zambesc amuzata, imaginându-mi asta. Parca si vedeam cum Îl pocnea ca sa se potolească. Păcat ca nu am văzut pe viu, m.as fi amuzat foarte tare.
Dupa masa ies sa mă plimb prin gradina, fara sa bănuiesc ca sunt urmărită de perversul ala. Mă uit la trandafiri, care erau măi frumoși pe zi ce trece, mă opresc putin la puieții de trandafir si-i privesc blând, erau asa de mici si de drăguți. Tot plimbându-mă prin gradina mă opresc langa foișorul distrus. Aici obișnuiam sa stau cu mama si să-mi citească povesti si sa vorbim, doar noi doua. Erau amintiri frumoase, unele chiar amuzante. Tot la foișor mă ascundeam cu surorile mele ca sa scăpam de orele de etica, nimeni nu ne căuta in gradina niciodată. Mă asez langa ruinele foișorului si privesc in gol. Cum am putut lasă casa mea sa se destrame asa? Si nu e doar foișorul e tot castelul... Imi pierd casa pe zi ce trece si nu pot face absolut nimic.
Fiind prinsa in amintiri, nici nu bag de seamă cand cineva mă prinde de mijloc. Tresar si cand mă întorc Îl vad pe Vladislav rânjind la mine.
- Ce poftești? întreb rece și-l privesc cu ura.

- Mă măi si întrebi, puștoaico? Nu e deja clar? Pe tine te vreau, si de data asta nu are cine sa te măi apere, toti dorm. imi șoptește si mă linge pe gat, făcându-mă sa scot sunete ciudate. Încerc să-l împing de pe mine, dar nu reușesc si pana la urmă renunț sa mă măi zbat. Imi pune măna la ochi si mă ia pe sus, ducându-mă altundeva. Tot ce realizez e ca mă așează pe ceva moale. Cand imi ia măna de la ochi vad o camera măre, alba in întregime, pana si așternuturile de pe pat erau de un alb imaculat.
- Sunt noi, pentru tine, prințesă. Cu tine le inaugurez. imi spune rânjind si-mi leagă mâinile deasupra capului.
- Nu, te rog, nu... De ce faci asta? Ce ai de câștigat?
- Simplu. Sângele tău. Sângele tău imi lipsește ca sa fac poțiunea care-mi va elibera prietenul din ghearele nesuferitei ăleia.
- Ala e tata! Si eu vreau să-l ajut, de aceea am nevoie de vraja, ca să-l eliberez.
- Gur nu are copii, as fi stiut dacă are o fata asa frumoasa ca tine.
- Sunt adoptata de el... Te rog, lasă-mă sa plec... te rog.
- Nu prea cred, copilo. Vezi tu, imi plac fetele virgine. Si nu am măi găsit de mult una. Draga mea, virginitatea ta de peste 100 de ani e foarte ademenitoare. imi spune rânjind și-mi rupe rochia de pe mine.
Încep sa tremur din toate balamalele, nu-mi plăcea deloc cum am atinge si buzele lui mă usturau cand imi atingea pielea. Mâinile lui calde mă ardeau si imi lăsau urme adânci pe piele, tot corpul mă durea si mă ustura.
- Te rog... stop... mă doare... mă rănești...
Se opreste si mă priveste atent, analizând fiecare rana de pe corpul meu. Oftează si mă dezleagă, aruncându-mi o alta rochie sa mă îmbrac. De ce renunțase? Parca nu-l oprea nimic, sau asa spunea.
- Imi pare rau, fata draga. Nu am vrut sa te rănesc. Nu mă asteptam sa te ard asa si să-ți fac răni pe tot corpul tău firav. Se vor vindeca pana mâine, dar nu trebuie sa le vadă nimeni.
- De ce sa nu le vadă? întreb in timp ce mă îmbrac cu noua rochie.
- Pentru ca o sa mă omoare taică-tu dacă afla de asta. Imi pare rau, dacă mă pot revanșa cu ceva...
- M.ai putea ajuta să-l salvez pe tata. Amândoi vrem sa scape de nesuferita aia. Putem colabora.
- Prea bine, atunci te ajut sa scapi de scorpia aia odată pentru totdeauna.
Zambesc vesela si plecam spre casa mea. In gradina ne aștepta tata, destul de nervos.
- Tatiiiiiiii. spun vesela și-i sar in brate.
- Unde ați fost? intreaba serios.
- I.am luat o rochie noua, pe cea veche și-a rupt-o printre trandafiri. explica Vlad zambind slab.
- Anne? intreaba tata, fara să-l creadă pe Vlad.
- E adevărat, tati. Mi-am stricat rochia in trandafiri si Vlad m.a dus sa iau alta noua. spun zambind vesela și-l strâng in brate.
Îl privesc pe Vlad cu coada ochiului, poate nu era asa de rau cum credeam eu... Pervers sau nu, m.a lăsat in pace si mă ajuta să-l eliberez pe tata. E un om bun pana la urmă....

Picăturile de ploaie reci ca gheata se scurg încet pe geamul camerei mele. Privirea mea nu era pusa direct pe geam ci doar priveam în negura nopții. Nu mă simțeam de loc la locul meu , nu eram eu de câteva zile în coace. Nu era primă data cand simțeam asta, mereu am aceasta stare cand simt, că o parte din mine nu era aici. Starea mea de spirit era exact cum e și vremea de afara, tristă și mohorâtă.
Îmi e dor de momentele în care eram alături de familia mea. Îmi era dor de momentele în care le petreceam cu surorile mele și fratele meu mai mic. Mie dor de poznăile care le făceam împreuna cu Alexey. Certurile care le aveam cu Măria și Tatiana. În principal mie dor de frații mei. Acele moment nu le voi uita în viața mea, la fel cum nu voi uita niciodată data de 17 iulie 1918, atunci cand familia Romanov , familia mea, adevărata mea familie a fost omorâtă chiar în fata mea, bine mai bine zis aceea clipa eu am fugit de acolo datorită ajutorului surori mele mai mări, mărea ducesă Olga Romanov. Aceasta mă împins în spate și am sărit pe fereastră și am început sa fug cât de repede am putut prin pădure.
Picăturile calde se curgeau pe fata mea în timp ce crengile copacilor mă zgâriau pe fata mea palida, din ne atenție și din cauza negurii de afara, mă împiedic de rădăcina unui copac care se ridicase la suprafață, și vine în fata. Mă ridic repede de pe jos și o iau la goana din nou. Trăgeam aer în piept ca nebuna și încercam sa mă duc cat de departe puteam de acel loc , care din momentul de fata este blestemul meu.
Nu credeam în viața mea ca exista asemenea persoane care le poți numi direct demonii. Nu credeam ca cineva își dorea moarte familiei mele asa de rau. Mă opresc din alergat când dau peste un castel dărăpănat și mă ascund în el. Mă uit agitate prin interiorul lui, vroiam sa găsesc un loc unde sa mă ascund și sa scap de urmăritorii mei.
Inspir aerul prăfuit și încerc sa-mi calmez respirația care era încă agitata, mă târăsc pana într-o cameră ca sa mă pot odihni măcar câteva secunde și sa mă încălzesc. Tremuram toata de frig și de frica. Urc încet scările care mă îndreptă spre dormitoarelor castelului, mă opresc la baza scărilor și mă uit la holul lunguieț care se afișase în fata ochilor mei. Îmi mișc picioarele cu greu , deoarece începusem sa le simt foarte grele , chiar amorțite.
Mă opresc în fata unei uși și o deschid cu ușurință cercetez cameră cu măre atenție sa vad daca e locuibile. Rămân putin în tocul ușii în timp ce ochii mei cercetau toata cameră. Era frumos amenajata dar era și prăfuit. Cred ca nu trăia nimenea în acest castel. Cameră era prăfuită și cu pânze albe acoperite. Toata cameră era plina de pânze albe ca și cum ar ascunde ceva sub ele
Mă mișc din tocul ușii și pornesc sa cercetez locul unde mă aflam acum. Totul era de sumbru , parca nu ar locui nimenea aici. Îmi pun mâinile în sân și le strâng pe langa mine. Era asa de frig în cameră aceasta. Mă asez pe una dintre canapele și trag cearșaful peste mine. Era asa de frig de iți dârdâie dinții în gura.
Îmi închid ochii , cu gândul sa-mă odihnesc și eu putin, dar parca ceva nu mă lasa sa adorm liniștită. Mă chinui sa adorm și eu , dar ceva se aude dintr-o data, ca și cum cineva a trântit o biblioteca de un metru plin a de cârti pe parchet. Mă ridic instant în picioare și încerc sa mă mișc spre locul unde sa auzit gălăgia aceea. Cobor jos încet și încerc sa nu fac gălăgie. Credeam ca acest castel e nelocuibil și sper sa nu mă înșel.
Ajung în dreptul scărilor și mă las jos. Mă uit prin sufragerie și vad o siluetă de om care mișuna pe acolo. Îl privesc cum se duce la șemineu și parca niște flăcări ii ies din mâini și fuge direct la lemne. Ce naiba?! Ce este asta? Ce era aceasta persoana. Om nu putea fii , garantat asta.
Trag cearșaful mai bine și îl privesc tăcuta cum da un cearșaf jos de pe una dintre canapelele acelea vechii și prăfuite. Se aseaza pe aceasta și dintr-o data tresare și se uita în dreptul meu . Mă speri și scot un mic țipat și dupa mă las cu totul jos sa nu mă observe , dar cred ca e prea târziu de treaba asta, cand îmi ridic privirea din nou observ ca nu se mai afla pe canapea și mă uit agitate prin cameră, dar nu era nicăieri. Mă ridic în picioare și trag cearșaful mai bine sa mă înfofolesc.
- Pleci undeva păpușică? Se aude dintr-o data o voce groasa din spatele meu și mă întorc instant sa vad cine e aceea persona care scosese aceste trei cuvinte din gura.
- Eu… Eu… spun panicata și încep sa tremur din toate părțile posibile. Mă ridic în picioare tremurând în continuare și o iau încet , de fapt repede la goana de langa acel bărbat care bagase sperieții în mine dea binelea.
Fug cant mă țin piciorușele și mă reîntorc în camera unde adormisem primă data. Închid usa în urmă mea și încerc sa-o baricadez cu tot ce prin la nimereala nu mai sa nu întra acel tip în acesta cameră. Trag aer în piept cand de mult pot eu, pentru a mă liniști. Mă rezemă de perete obosită deja. Îmi trag cearșaful mai bine langa corpul meu agitat.
Tresar cand aud cum încearcă sa spurca usa. Aceasta încearcă sa între în cameră mea și reușește cu desăvârșire sa-s faca loc printre toate lucrurile pe care le pusesem în fata ușii. Întra în cameră foarte relaxat parca nu ar fi avut niciun obstacol de trecut, se îndreaptă spre mine ca un lup flămând ce este. Ii vad ochii galbeni ca spicul de grâu toamna la recoltarea grâului, cum se îndreaptă spre mine. Speriată mă retrag mai langa perete.
Cand vede ca încep sa mă mișc acesta se repedă la mine și mă trântește în pat și se urca peste mine. Întra-o secunda rupe hainele de mine și rămân doar în câteva minute fara nimic pe mine, doar în costumul Evei. Tip și mă zbat de sub el, dar parca nu pot sa fac nimic, acesta mă leagă de pat ca sa nu mă mai pot mișca de loc. Trag de legături pentru a scapa, dar parca cu cat trăgeam d ele sa mă eliberez cu atat se strângeau în jurul încheieturilor ,mâinilor mai rau. Mă priveste rânjind și începe sa se dezbrace și el de haine pana rămâne la fel ca mine. Se pune peste mine și simt ceva ciudat în partea jos a corpului meu și tip cat mai țin plămâni mei mici , de copil cand începe sa-s faca de cap cu corpul meu și cu zona aceea. Picături calde încep sa iasă din ochii mei , din cauza dureri la care sunt supusa la o vârsta de destul de frageda.
Nu am crezut niciodată ca voi fi violată la o vârsta atata de frageda. Nu credeam ca îmi voi pierde virginitate cand eram doar un copil, totuși pocitania aceea a facut și el ceva bine în viața lui , mă transformat în demon și datorita lui astăzi aceste puterii, dar tot nu va scapa ne pedepsit. Va muri în chinuri groaznice, asta mă jur pe ce am mai sfânt. Va plăti pentru vioul care mi-la dat în acel castel. Nu voi uita niciodată aceea zi.
Dupa transformare a trebuit sa plec din Rusia, dar cat timp am stat acolo și m-am ascuns , am învățat sa-mi controlez puterile datorita unui prieten care mă ajutat enorm. Vladislav Pavlyuchenko, el a fost singurul eu prieten pana cand am întâlnit-o pe Anne, de atunci suntem cele mai bune prietene. Am stat langa ea , am ajutător , i-am ascultat povestea, am ajutător cum pot eu mai bine. Am fost langa ea din clipa în care am calcat în acest castel. Am ajutat-o sa tina castelul în picioare cum puteam eu mai bine. Am facut tot ce mia stat în putința sa-i aduc zâmbetul pe buze și pentru ai da orice sfat unde nu știa ce sa faca. Pot spune ca de prietenia noastră se leagă multe secrete traine în castel și nu numai. Totuși sunt mulțumita cu viața care o duc acuma. Mă simt fericita aici, mă simt împlinita. Sunt fericita în aceasta familie în care am întrat. Stiu ca sunt unele momente cand îmi doresc ca și familia mea sa trăiască în clipa aceasta sa trăim toti fericiți.

Astăzi e agitație mare în castel. Ghizii vorbesc de apariția unor noi manageri. Alții? Nu cred că mosul o să dea oricui castelul. Nu a spus niciodată că ar da castelul altcuiva. Merge totul bine cu el. Eu locuiesc aici, nu știe nimeni de mine, nu supăr pe nimeni. Dacă băieți noi își baga nasul peste tot și descoperă camerele? Dacă o să dărâme locul asta...? Nu vreau să pierd casă pe care am păzit-o atata timp... Nu-mi venea să plec de aici...
- Ce te plimbi că leul în cușcă, Anne? Dacă au de gând să schimbe locul ăsta am să-i transform în cenușă. îmi spune cu calm Sylvia. Ma cunoștea asa de bine încât nu era nevoie să-i spun ce am. Stia ea și singură.
- Da, dar camerele... Și clădirea. Abia o ține bătrânul întreaga. Repara din banii lui, nu din profitul muzeului. protestez, puțin îngrijorată. Nu ma încânta deloc. Dar dacă eram nevoită să plec, aveam să mă duc. Nu riscam să fim găsiți în castel.
- Hai să vedem cine sunt managerii, atunci. Poate facem rost de confirmări, că sunt din familia moșului. Dacă sunt, nu avem de ce să ne facem griji. Hai să vedem. Poate e fiul lui, sau fiică-sa… dar ea nu prea se ocupă de muzeu sau de bătrân.
- Bine, mergem. Au zis că vin la pauza de prânz. Cum ne strecuram acolo? E cam greu să apari când sunt toti strânși la un loc. spun, fără să mă gândesc mai bine. Aveam un întreg labirint prin pereții groși ai castelului.
- De când e asta o problema pentru noi? Ii urmărim cum am facut mereu. Nu degeaba are coridoare secrete locul asta. Tu singură ai zis că le foloseai să-ti spionezi părinții și surorile. Da, mai mereu alergam prin tuneluri ca să văd ce fac mama și tata sau ce discută surorile mele. Părinții mei mai mereu vorbeau de siguranța mea și a surorilor mele, iar fetele tot timpul se plângeau că nu mai sunt băieți drăguți la palat. Ce bârfitoare erau…
Ma scarpin la ceafă, rânjind larg. Tot castelul e plin de coridoare secrete. Doar eu mai știu de ele. Eu și oricine vede schița castelului. Ispre am ascuns-o în camera mea. Acolo nu o poate găsii nimeni și nu se vor descoperii niciodată cavourile de sub castel sau camerele secrete unde trăiesc eu.
- Bine, hai să mergem. Vreau să vad cine sunt. Ah, poate sunt nepoții lui, ii mai stii? Băieți aceia săteni și pistruiați. Erau asa de drăgălași când au venit aici prima data, mai ști? Așa de cuminți și ascultau mereu de bunicul lor. Și așa de frumoși… spun visătoare. Chiar erau frumușei nepoții din partea fiului. Moșul i-a adus aici de când aveau 6 ani și lor chiar le plăcea locul.
- Visezi cu ochii deschiși, Anne. Nepoții lui nu aveau nu stiu ce afaceri în State? Nu cred că se mai întorc ca să aibă grijă de locul acesta. Cred că ne pasc străini de acum, dar hai totuși să vedem de cine să ne ferim de acum încolo. mă trage după ea, prin tunelurile ce duc la parter, unde aveau sala de mese. Amenajaseră sala de bal ca un fel de cantină. Era destul de mare să încapă trei cantine aici. Când eram mai mică părinții mei organizau niște baluri așa frumoase… cu dans și aperitive delicioase, dar minuscule, cu invitați simandicoși și cu nasul pe sus mereu. Când să deschidem ușa o aud pe dementa aia de contesă strigându-l pe Vladislav. Ah, am uitat că avem musafiri, și unii din ei sunt așa de gălăgioși de-ți vine să-i arunci din casă.
- Oh, nu, nu iarăși… De ce se mai ceartă acum? Ce a mai făcut Vlad de țipă ca din gură de șarpe contesa? mormăi cât de încet pot. Sylvia mă atinge pe umăr și pleacă să vadă ce se petrece. Sper să nu degenereze iar certurile astea. Mereu am avut sentimentul c-o să-mi facă un car de probleme nevasta aia dementă a tatălui meu.
Imediat ce rămân singură deschid puțin de tot ușa, să pot să văd mesele. Deja veniseră. Dar nu vedeam mai nimic din cauza ghizilor. Nici nu prea auzeam. Ah, mai e o ușă în lateral, aproape de locul unde erau toți strânși.
Închid încet ușița și fug repede la a doua. O deschid la fel de încet și trag cu urechea întâi. Acum puteam să ad ce vorbesc. Se pare că bătrânul o să țină un fel de discurs de retragere, sau așa ceva. Țin minte că nu prea ținea discursuri sau vorbea mult. mai ales că în ultimul timp nici să meargă nu prea mai putea. Avea aproape 80 de ani, dar el tot venea să vadă cum merg lucrurile.
- Ascultați-mă toți. De astăzi veți avea noi manageri. Eu am devenit prea bătrân ca să mai fac față agitației de aici așa că am căutat oameni mai tineri, care să poată avea grijă de muzeu și clădire. De asemenea, ei sunt și investitorii noștri. Am avut onoarea să discut cu tatăl lor acum două zile și s-a arătat interesat în a reconstitui castelul la gloria de odinioară. A fost o adevărată onoare să lucrez cu voi. Mulțumesc pentru colaborare și vă doresc colaborare la fel de plăcută și cu acești doi tineri minunați. le spune bătrânul blând și cald. Mereu le vorbea așa de parental și familial. Era plăcut să-l auzi. Sper ca noii manageri să fie la fel de… ia stai puțin. Sunt și investitori? Adică sunt cei doi de acum câteva zile? Cei pe care era cât pe ce să-i omoare Brunhilda? Cei doi moștenitori Klauss? Oh, vai, oh vai. Dacă stau iar peste noapte aici? Acum chiar trebuie s-o țin pe contesă departe de ei. Sau să-i fac pe ei sa nu mai doarmă în castel.
Bătrânul se așează pe un scaun și-și fac apariția cei doi Klauss. Ludwig era în costum, foarte elegant și chiar frumos, dar fratele lui…. în blugi și tricou? Putea să pună o cămașă măcar. Erau așa de diferiți… prea diferiți. Totuși, acum parcă nu se mai certau, sau cel puțin se chinuie să nu o facă.
- Bună tuturor. Ne bucurăm că putem avea grijă de locul acesta alături de voi toți. Eu sunt Ludwig, iar el este fratele meu, Rodderich. Am venit aici și acum câteva zile. Inițial voiam să fim doar investitori, dar am decis că poate reușim să ajutăm mai mult dacă am putea supraveghea locul acesta mai mult. Așa am ajuns la un acord cu domnul Dietrich și am preluat manageriatul acestui castel.
- Da, de acum o să stăm mai des pe aici și vom încerca să mărim cât de mult posibil bugetul muzeului. Cândva, aici erau baluri și banchete, ar fi frumos să mai fie organizate câteva. Din câte văd, salonul e întreținut bine și cred că și pereții s-ar bucura de puțină muzică după atâta timp. adaugă Rodd, destul de diplomat. Ok, poate fi și diplomat, când vrea. Iar ideea lui nu era deloc rea. Mai ales dacă se percepea o taxă la intrare. Atunci am avea bani strânși și din așa ceva. Și am putea reface tavanul si podul… sau tot castelul. Ar fi minunat. Mi-aș vedea casa refăcută și mult mai primitoare ca acum. Era doar o problemă. Dacă refăceau castelul, sigur dădeau și peste tuneluri și camere. Trebuie să ne mutăm un timp din castel… sau poate pentru totdeauna.
- Acestea fiind spuse, eu și Rodderich ne gândeam să organizăm duminica asta un bal mascat. Nu va fi ceva mare, dar am aprecia dacă ați ajuta la organizare. Cum locului acesta nu i-ar lipsii puțină reconstruire, ar fi bine dacă am lua și o mică taxă la intrare. Dar înainte de asta, trebuie să facem cât de multă publicitate cu putință. Spuneți vizitatorilor de bal, poate dacă stau în oraș vor vrea să participe la eveniment.
- Domnule Klauss, dacă turiștii nu au costume? Nu cred că poate cineva să își facă un costum așa repede, iar chiria este destul de mare. intervine un angajat. Avea dreptate. Balul mascat presupune costume voluptoase și deloc ușor de făcut. Iar chiria cred că era foarte mare pentru o singură seară.
- Până duminică putem organiza o licitație pentru a închiria rochiile si costumele găsite aici, în castel. Sunt foarte bine păstrate și sunt sigur că vom găsi doritoare și doritori care vor vrea să se simtă nobili o seară. spune Ludwig zâmbind. Ah, se gândea la toate… cât de grijuliu e.
Toată lumea acceptă ideea propusă și fiecare își vede de masa lui. Ce bine, ce bine, o să fie un bal aici. O să putem ieși fără să fie nimic suspect. Trebuie să afle și Sylvia de asta. Dau să închid ușa, dar atunci îi văd pe frați mai retrași. Păreau să discute destul de aprins. Rămân cu ușa crăpată, să ascult.
- Nu avem timp să facem atâtea, Lud. Sala trebuie decorată, trebuie promovat și altfel evenimentul și e prea din scurt. Cine crezi c-o să vină aici? Locul acesta cade peste noi.
- Taci și ascultă. O să fie bine. Lucrez deja de când am plecat în dimineața aia la postere si flaiere pentru eveniment. Nu știu dacă am visat sau nu, dar sunt sigur c-am văzut o fată bruneta în noaptea aia. E și pe poster. Mâine dimineață vin cu posterele si le punem prin castel și prin oraș. O să vezi, o să vină oameni. Și sper să vină și fata brunetă. Vreau să știu de ce are grija de locul acesta. Rudă cu Hoffburgii nu e, ei nu au avut moștenitori. Poate o fi un urmaș de-al vre-unei servitoare sau a vre-unui servitor. În orice caz, eu vreau să văd daca era iluzie sau nu.
- Bine, bine. Mă ocup eu de licitație atunci și poate ne ajută personalul cu decoratul. Și când mă gândesc că toată nebunia asta a ta a început de la un posibil vis… mormăie Rodderich și pleacă din cameră, apoi e urmat de Ludwig.
Închid ușa și încep să respir repede. M-a văzut? Când m-a văzut? Cum de m-a văzut? Sigur dormeau amândoi când i-a atacat Brunhilda. Amândoi dormeau. Și totuși, m-a văzut… Trebuie să mă duc la balul acela. Trebuie să-l fac să uite de seara aceea. Trebuie. Altfel o să mă caute până chiar mă va găsii. Și odată ce va afla adevărul o să fugă de mine. Mai bine nu mă mai caută și uită de mine decât să se sperie de mine. Ok, deci, bal mascat a zis? Bine, am nevoie de o rochie elegantă și o mască. Mască pot să-mi fac, iar rochie cred ca am. Dar cum apar în salon fără să fiu nevoită să plătesc? Duc o mare lipsă de bani. Poate pe una din uși? Nu, o să fie acoperiți pereții cu tot felul de decorațiuni. Dacă aș ști și unde anume o să fie casa… dacă e cea de la intrare, atunci scap ușor, e o ușă ascunsă chiar lângă salon. Dar dacă nu e acolo, atunci nu pot să intru fără să plătesc.
- Anne…. Terra către Anne. Mă auzi? Hei! abia când ridică tonul sesizez ca Sylvia e lângă mine. De când mă striga oare? Cred că de mult timp.
- Da…? Scuze, eram prinsă în gânduri.
- Am observat. De strig de cinci minute. Deci, deci, cine sunt noii manageri? Sunt drăguți, măcar?
- Sunt băieții pe care i-a atacat Brunhilda. Și vor să facă un bal mascat duminică și cred că unul m-a văzut și chiar trebuie să facem ceva, să nu afle de noi, că dacă află fug mâncând pământul. Și mi-e milă de ei. Nu vreau să se sperie. Nu prea merită să se sperie. Vor să refacă castelul. spun cât pot de calmă, dar mi se citea entuziasmul în glas. Chiar voiam să-mi salvez casa.
- Sunt cei doi? Vai, ce bine? Acela mai rebel e așa de interesant. Bal, zici? Hai să ne facem măști. Dacă vrei să-l alungi, treaba ta, dar eu una l-aș face să mă iubească și i-aș spune adevărul când o să fie momentul bun. Dacă tot refac locul acesta, măcar să ajuți și tu, nu? îmi spune rânjind. Cam avea dreptate. Dacă se îndrăgostea de mine, poate nu-l speria că sunt vampir. Dragostea schimbă perspectivele, nu?
- Bine, fie, încerc și asta. Chiar vreau să meargă planul tău. Ar fi ca un glonț în cap pentru Miss Brunhilda. Ah, apropo, de ce se certau?
- Stai să vezi circotecă. Vlad i-a plesnit una peste posteriorul acela mare și ea a început să urle că nu are nici-un drept să se atingă de ea și că nu e bine venit în casă și tot felul de prostii. Să vezi ce repede s-a calmat când i-am amintit că nu ea conduce, ci tu. Nu am prea înțeles ce a mormăit, dar nici că mă interesează. Oricum, să nu afle de bal, că o să iasă urât. Va devenii un masacru.
Gândul mă sperie și tremur ușor. Dacă afla de balul oamenilor o să-i omoare pe toți. Nu va rămâne nici măcar unul în picioare. Nu puteam permite așa ceva. O să se creadă că e bântuit locul. Bine, nu că nu ar fi, dar eu nu mă simt un criminal sau o fantomă ucigașă. Trebuie s-o împiedic să omoare, chiar dacă asta înseamnă să fac un pact cu ea.