Disclaimer : Personajele originale nu îmi aparțin.
Xiaolin Showdown e unul din desenele mele preferate din copilărie și obsesia pentru acest desen pot spune că m-a ajutat să îmi îmbunătățesc engleza. Pe la finalul clasei a 8a, găsisem niște videoclipuri cu 2 dintre personajele principale, Kimiko și Raimundo și de când eram mică, îmi plăcea de ei împreună, chiar dacă nu au fost niciodată un cuplu declarat *insert sad face here*. Așa am ajuns să citesc fanficuri online cu ei, întâi cu translatorul ( și nu glumesc, chiar copiam câte puțin până mi-am dezvoltat vocabularul mai bine , apoi a fost mai ușor, ah și mai era funcția aia de la google browser care îți traduce automat toată pagina de browser în română). După vizionarea desenului și ceva fanficuri citite, așa s-a născut și povestea mea ( neterminată încă, dar poate o voi finisa aici cine știe). Prima dată a fost într-un caiet, apoi pe wattpad anddddddd today i'm here with the beginning.
PS: Lungă introducere știu )



-Mă iubești, rosti el cu un rânjet pe chip, făcând-o să se încrunte.
- De ce ești atât de sigur de asta? îl întrebă ea cu mâinile încrucișate la piept, așteptând ca el să spună ceva, orice, dar tot ce făcu, a fost să vină mai aproape de ea și să se aplece pentru a o privi mai bine și în următoarea clipă, îi dădu o șuviță după ureche.
Ea se uită la el, mirată și cu greu își găsi cuvintele în continuare.
- Nu, nu o fac, rosti, încercând să pară sigură pe cuvintele sale.
- Minți.
- Ba nu. Nu te poate iubi toată lumea, pufni ea nervoasă.
- Nu vreau ca toată lumea să o facă, se încruntă. Poate doar tu, dar cine știe? Dar tu, cu siguranță minți.
- Nu, nu o fac, repetă ea și se dădu doi pași în spate pentru că se simțea ciudat să fie atât de aproape de el după atâta timp, dar el o prinse de mână și micșoră și mai mult distanța dintre ei.
- Ba da. Se vede în ochii tăi. Au o strălucire aparte când mă privesc.

Mulțumesc! ^-^

Bruneta înaintă, privind curioasă în jur. Căuta ceva, doar că nici ea nu știa ce . Continuă să înainteze, deși un sentiment ciudat o acapară. Se simțea urmărită, dar când ochii săi cercetară din nou, încăperea, nimic nou nu a fost zărit. Un zgomot ciudat se auzi. Era prea târziu să mai reacționeze în orice fel, căci o capcană se declanșă. O trapă se deschise, trezindu-se atârnată de marginea unei prăpăstii. Totul în jurul său se prăbușea, deabia dacă mai reușea să se țină de ceva. Se simțea slăbită. Ochii i se închideau încet, vedea în ceață deja...
Deodată, se ridică speriată. Tuși de câteva ori, apa ieșindu-i și pe gură și pe nas. Apa o udase complet, dar nu era asta important acum. De ce nu era moartă? De ce trupul său nu zăcea într-o prăpastie? Uitase un lucru, ceva care poate era cel mai important...cine o salvase și unde era? Atâtea întrebări, atât de puțin timp pentru a afla ce se întâmplă și niciun răspuns momentan.
- Ah, te-ai trezit.
În fața ei apăru un băiat ce o analiza cu atenție.
- Știam că dacă te voi uda, te vei trezi, continuă el să vorbească și când veni spre ea, pur și simplu îl împinse. Sunt un geniu.
- Cum îți permiți?! Ești un idiot, se încruntă și deodată simți cum nu se mai poate ține pe picioare și picioarele îi cedară, însă nu ateriză în fund fiindcă el o prinse de mână.
-Auch, asta a durut.
Își frecă cotul. Nu era așa firavă cum crezuse. Desigur că la prima vedere nu păruse așa înțepată, dar încă era la început și lucrurile nu păreau ceea ce sunt.
- Eu cred că ar trebui să primesc un "mulțumesc", rânji, urmând ca fata să îi acorde o privire urâtă.
- Desigur cum să nu, mâna ei ateriză pe umărul său. Merge și o palmă în semn de mulțumesc? Îți pot oferi mai multe. Este ofertă specială. Ce spui?
- Neah, aș prefera altceva, dar o să tac fiindcă nu vreau să primesc opusul din partea ta.
- Bună alegere.
Când o auzi, râse. Adică, era fascinant și în același timp atât de enervant cum cineva se considera așa superior și îi plăcea să o enerveze.
- Mulțumesc.
Prima dată nu reacționă, căci păruse ca și cum nu ar fi zis-o, că imaginația îi juca feste, dar când observă privirea serioasă ce o afișase, doar zâmbi. Părea așa tont, tipic lui.
-Nu a fost așa de greu, vezi? Fetele.... cine vă înțelege? Eu sigur că nu o fac. Sunteți prea zăpăcite și nehotărâte și...
-Ok, Mr. Perfecțiune, am prins ideea, fata își puse un deget pe buzele sale pentru că se săturase să îl audă cum trăncănește.
Era enervant, extrem de enervant. Cam asta credea de el. Să nu mai zicem că îi provoca o durere îngrozitoare de cap. Cum de se ajunsese aici?
- Adevărul doare, prințesă?
Fără să se sinchisească prea tare, îi îndepărta mâna. Ce o deranjase era cum îi zisese. De fapt, nu o deranja. Adică, era ciudat, dar bine..."ciudat" nu e un adjectiv potrivit pentru a descrie asta. Era altfel...
- Nu am de gând să mă cert cu tine, cedă practic, lăsând orgoliul deoparte și nu înțelegea nici ea cum de face asta, adică era o persoană foarte mândră de sine și nu accepta să fie pusă într-o postură proastă mai ales de cineva ca el.
Însă, preferă să tacă, irișii săi curioși scanând-o cu atenție. Tăcerea era apăsătoare, nu suporta asta. Acolo, unde nici ea nu știa unde era și poate mai târziu avea să afle, pentru prima dată în viață, vorbi fără să gândească, dar nu avea să îi pară rău de cuvintele rostite.
- Dacă încerci să înțelegi o fată, vei sfârși prin a înnebuni sau prin a te îndrăgosti de ea. Și tu, tocmai mi-ai zis prințesă?!
Nici măcar ea, nu știa ce îi veni de vorbise așa. Probabil,era doar motivul că orice fată are zilele ei mai ciudate. Analizând-ul pentru prima dată cu atenție pe tânărul din fața ei, observă un păr șaten ciufulit ce stătea extrem de bine și deja avea să fie geloasă. Cum de băieții reușesc să își facă părul așa repede? Asta era o pedeapsă de acolo de sus? Ea nu putea arăta bine dacă nu se sinchisea ceva timp să îl aranjeze? Bine că nici așa nu arăta din punctul de ei de vedere, dar asta era altă poveste. Ah, da, părul ei era ca un cuibi de ciori și ea nu îl omorâse pentru asta. Să nu mai vorbim că avea și să răcească. De ce fusese așa drăguță cu el și nu îl omorâse încă? Deodată, brațele sale ajunseră în jurul ei și poposiră pe talia sa. Se lăsa trasă mai aproape de el, mânuită ca o marionetă. Uitându-se în ochii săi, mari căprui, aproape că se pierdu. Încercă să se îndepărteze de el. Nu era pusă în ipostase de genul în fiecare zi, dar nici că voia. De ce nu avea spray-ul paralizant cu ea? Avea să se certe mai târziu pentru asta. Momentan era ocupată cu problema din fața ei.
- Îți e frică de mine?întrebă, apropiindu-și chipul mai mult de al ei, dar ea era în stare de șoc, deci comunicarea nu era prea posibilă în acele momente decât dacă dorea să audă bâlbâieli și jumătăți de cuvinte.Și dacă aș face-o? Dacă m-aș îndrăgosti de tine?
Respira sacadat. Buzele lui erau mult prea aproape de ale sale. Cum scăpa din situația asta? Haide creieraș, poți mult mai mult de atât, puțin efort, te rog, dar nu atât de mult încât el să ajungă în spital.
- De ce te joci cu mine?vorbise atât de încet, încât la început nu era sigură că el o auzise.
- Nu o fac. Tu ești răspunzătoare pentru tot, Kimiko. Tu ești singura vinovată pentru ceea ce se întâmplă.
Înainte ca ea să aibă ceva de obiectat, se trezi prinsă într-un sărut cu un străin misterios și cu o mulțime de întrebări în minte.
- Ne vom revedea, curând.
Se trezi singură în încăperea aceea. Cum de dispăruse atât de repede și mai important de ce o lăsase așa confuză?Și numele său, nu îl spuse niciodată.O trapă se deschise din pământ și pică în gol.
Buf...se trezi în camera ei. Stai, cum de era asta posibil? Căzuse pe jos? Era în camera ei de la templu? Fusese doar un vis, dar părea așa real. Își atinse buzele, închizând ochii. Avea o stare ciudată. Nici ea nu știa ce simțea și rămase așa până când cineva îi perturbă liniștea, căci bătea de zor la ușă și a fost nevoită să se târască până acolo. Trebuia să scape de intrus cât mai repede pentru a se întoarce la ale sale.