Liniștea dintre patru pereți

Notă: Momentan nu știu nici eu exact unde aș vrea să ajung cu povestea, dar aș vrea mult să-mi iasă puțină dramă din toată treaba asta, pentru că e genul la care mă pricep cât de cât, pe lângă romance.
Astea fiind menționate, sper să vă placă prologul pe care l-am scris în urmă cu ceva timp și mai sper ca sfaturile voastre să-mi dea ambiția de a scrie în continuare, chef și mult spor. ^^
Accept păreri atât critice, cât și constructive.
Enjoy~

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Prolog



    Ar fi trebuit să aibă curaj cu mai mult timp în urmă. Ar fi trebuit să vorbească despre sentimentele ei încă de la bun început. Dar a reușit să facă asta doar după o lună, stând cu teamă în suflet. Teama ca el să nu fi găsit deja altă persoană alături de care să-și împartă bucuriile și suferințele. Și totuși, acum și-a găsit curajul. Acum a venit momentul să facă pasul și să decidă dacă își va păstra sau nu acele sentimente puternice în inimă.

    Ea era o simplă casieră, iar el... El era un simplu client despre care nu știa aproape nimic. Habar n-avea cum îl cheamă, unde lucrează sau ce fel de muzică ascultă. Dar îi era simpatic și dorea de ceva vreme să-l cunoască mai bine, mult mai bine. Tot ce știa cu adevărat erau țigările pe care le fumează, faptul că saluta primul ori de câte ori li se întâlneau privirile și felul în care îi tremurau mâinile când ajungea la casă, fiind atât de aproape de ea. Iar ea era pur și simplu înnebunită după aceste gesturi mici care o făceau să se gândească mereu la faptul că e posibil ca și el să o placă la fel de mult cum o făcea ea, poate chiar mai mult.

    Îl visase de câteva ori și trăia cu impresia că s-ar putea să-l cheme „Daniel”, asta doar pentru că avusese un vis în urmă cu trei luni care putea foarte bine să-i prevestească numele jumătății sale. Deși nu prea obișnuia să creadă în astfel de lucruri, pe care le numea (clasic) „porcării”, era pe jumătate convinsă că persoana ce o visase atunci este persoana pe care a așteptat-o în acei 20 de ani ai ei. Partea mai puțin bună e că îi uitase complet chipul băiatului din visul acelei seri, fața lui fiindu-i cuprinsă doar de ceață.

    A tras aer în piept după ce tânărul și-a făcut apariția în magazin. Încă nu intrase în tură și era pe sală, având o jumătate de oră la dispoziție. S-a apropiat cu pași mărunți de el, luându-l mai mult decât s-ar fi așteptat prin surprindere. Nu avea obiceiul să meargă la fel ca o pisică, ci cu pași greoi, dar emoțiile pe care le avea în acea clipă îi dădeau impresia că plutea. Sau nu, nu asta simțea cu adevărat. Era ceva cu mult mai profund. Simțea că prezența lui reușește să-i dea aripi. Aripile pe care crezuse că și le pierduse de mult.
— Bună, te pot ajuta cu ceva? a întrebat aproape în șoaptă, încercând să nu se împiedice pe loc drept sau să nu se bage din neatenție într-un raft și să-l dărâme.
— Poftim? A... Nu, nu chiar. De fapt...
Amândoi tăcuseră preț de câteva secunde. Tot ce făceau era să se privească când și când pe furiș, fâstâcindu-se ușor, la fel de roșii precum macul proaspăt înflorit.

    El era cu adevărat genul de bărbat pe care îl poți numi arătos. Avea ochii de un căprui-verzui, purta ochelari pătrățoși ce îi veneau foarte bine, ca o mănușă; era înalt și puțin slab, ținându-și părul de un blond închis ridicat. Tenul și sprâncenele îi erau de o perfecție nemaiîntâlnită, de parcă ar fi fost o păpușă sau un model super cunoscut.
Ea, în schimb, era o fată destul de simplă. Puțin grăsuță și puțin înaltă, cu tenul picurat pe ici-colo de zgârieturi și acnee, cu sprâncene modeste, buze destul de mici și ochi de un căprui care părea în orice clipă că e gata să înnegrească, iar părul de un șaten asemănător cu ghinda pe care o ronțăie veverița într-o după-amiază însorită de primăvară, lung până la umeri. Avea inima zdrobită în bucățele, dar încă îi mai rămăsese un pic de speranță.

Simțea că o iubește din ce în ce mai mult pe zi ce trece, cu toate că nu o cunoștea mai deloc, tot ce știa despre ea era cum o cheamă. „Adriana”, auzise acest nume des prin magazin, majoritatea colegilor strigând-o sau pomenind-o când nu era prin preajmă.
Adriana... Nu știa exact de ce se îndrăgostise de ea și de numele ei. Poate faptul că părea mereu fericită îl făcuse să simtă acea scânteie pentru ea. Poate că ea era persoana care va reuși să-i rămână alături la bine și la greu. Și s-ar fi bucurat toată viața dacă ar fi reușit să o facă pentru o eternitate doar a lui. Ar fi dat totul să o poată atinge și săruta ori de câte ori simțea nevoia. Ar fi făcut orice să o poată ocroti. Dar, mai ales, și-ar fi dat propria viață ca să o vadă fericită, deși sună prostesc. Pentru el era un adevăr pe care nu reușea să-l înțeleagă.

— Atunci... Știi... Voiam de mult timp să te întreb, ținând cont că ne salutăm ori de câte ori ne întâlnim. Dacă nu te deranjează, ai putea... Ai putea să-mi spui care e numele tău?
— Daniel. Mă numesc Daniel. Dar tu?
    În acea clipă, Adriana a simțit cu adevărat că începe să zboare. Vorbele pe care le auzise parcă fuseseră cu ecou. Un ecou extrem de puternic și plăcut, care va reuși să-i rămână în inimă o eternitate.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Capitolul I - Sfârșitul nu vine niciodată singur



Partea I

Acum doi ani...

    Meg și-a așezat cana cu ceai cald pe măsuță, apoi a tras-o pe Adriana lângă ea și a ținut-o o vreme la pieptul ei, fără să scoată vreun cuvânt. A mângâiat-o la fel cum își mângâie o mamă copilul aflat în suferință, iar totul părea atât de liniștit și de frumos, încât Adriana a bufnit într-un plâns tipic unui elev de clasa a întâia. Plângea cu hohote și sughițuri. Era atât de odioasă și de lipsită de putere, iar singura ei dorință din acea clipă era să dispară sau să-i șteargă cineva memoria și să nu mai fie conștientă de ce i se întâmplase. Își dorea să înceapă o nouă viață, una mai frumoasă și mai liniștită, cu oameni la fel de buni ca Meg, dar știa mult prea bine că așa ceva nu se va întâmpla niciodată, deoarece persoana pe care o iubea cel mai mult plecase în lumea sufletelor în urmă cu o săptămână — mama ei, iar nimeni și nimic nu mai putea să i-o înapoieze.

    Deși observa pe zi ce trece că îmbătrânește și obosește din ce în ce mai repede, nu-i trecea prin cap ideea că o va părăsi atât de ușor — sau nu voia să accepte asta. Trăia cu impresia că o va vedea în fiecare zi și că va avea ocazia în orice moment să-i spună cât de mult o iubește; că vor putea să mănânce prăjitura ei preferată și să zăbovească la măsuța din bucătărie multe dimineți la rând, bârfind despre colegii ei sau despre vecinii care făceau aproape în fiecare zi câte un lucru trăznit.

    Era ocupată cu examenele, iar când mama ei fusese internată în spital, i se spusese de la aceasta că trebuie să facă doar câteva analize, nefiind nimic grav. Mai târziu... a aflat despre cancerul care pusese stăpânire asupra mamei ei și lupta grea peste care trebuia să treacă, neștiind câte șanse de supraviețuire sunt cu exactitate.

     Iar cu fiecare zi care se scurgea, părea că pofta ei de viață se stinge odată cu sufletul preaiubitei sale mame.

•••••••••••••••

    Meg, cea mai bună prietenă a ei — ce era o fată de un metru 65 înălțime și subțirică, de origine jumătate irlandeză și jumătate română, cu părul roșcat și tuns scurt, având tenul aproape la fel de alb ca spuma laptelui și ochii de un verde aprins, acoperiți de gene lungi înnegrite de rimel — a încercat să discute cu ea despre examene în acea perioadă, ca să învețe împreună, dar Adriana s-a decis brusc să se închidă în casă și să nu-i mai răspundă timp câteva luni la ușă, compartamentul respectiv făcând-o să se îngrijoreze atât în privința sănătății ei, cât și a mamei ei, deoarece mama ei i-ar fi răspuns imediat la ușă dacă ar fi fost acasă.
    La început a încercat să se liniștească pe sine și să-și spună că plecaseră amândouă într-o vacanță de câteva zile și de aceea nu le mai văzuse, dar timpul zbura, examenele se apropiau, iar Adriana și mama sa tot nu-i dădeau vreun semn.

    Cunoscând-o de atâția ani, și-a dat seama că are o problemă în familie și că este una destul de gravă, dar nu avea putere în acel moment nici măcar să mute un fir de praf, darămite povara ce se pusese pe umerii celei mai bune prietene a ei.

•••••••••••••••

    Adriana adormise plângând în poala lui Meg. Nu se prezentase la examene și nici ea nu-i ceruse explicații la înmormântare, deoarece oamenii și preotul au obiceiul să facă la fiecare priveghi și înmormântare din țânțar - armăsar, iar situația era deja suficient de complicată, așa că se abținuse de la întrebări. Nici nu aruncase cu nămol în ea, fiindcă aflase despre toate astea de la tatăl Adrianei, un om ce le părăsise când Adriana avea abia 5 ani... De atunci au început să-l vadă tot mai rar, dânsul fiind ocupat să-și îngrijească noua familie pe care și-o formase în ultimii ani ai acelei perioade.

    Înțelegea foarte bine cât de greu putuse să-i fie în tot acel timp, însă ce nu înțelegea cu adevărat era de ce se decisese Adriana să o respingă atât de mult. Spera să primească toate răspunsurile la timpul cuvenit. Și mai spera să reușească să-i găsescă Adrianei un job din care să-și câștige existența, deoarece tatăl ei nu voia să audă nici în ruptul capului despre acest subiect.
Când Meg a adus vorba despre asta în particular, i-a răspuns că se cheltuise suficent cu înmormântarea și că nu mai avea de unde să hrănească încă o gură, cu toate că Adriana era prima lui fiică.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~